Presento qui al tuo interesse il mio lavoro in rumeno sulla Sindone di Torino.
Devo completarlo. Per ora e' qui solo in modo imperfetto.
Se avrai pazienza, chiunque tu sia, potrai poi leggerlo in rumeno con le fotografie appropriate.
Purtroppo era presente in un Blog apposito, ma la cattiveria di qualcuno ha distrutto il blog e...
Grazie. Merci.
Salezienii lui Don Bosco
GIULGIUL DIN TORINO
d. Sergio Dall’Antonia sdb
Giulgiul din
Torino
Pătimirile lui Cristos, pătimirile omenirii
Salezienii lui Don Bosco
Str. Tazlăului, nr.9, Bacău România
Tel.: 0234/582.330
E-mail: sdbbacau@donbosco.ro
GIULGIUL din TORINO
Redactor: Sergio Dall’ Antonia, SDB
Corectori:
Prof. Cornelia Farcaş
Prof. Dumoc Ioan
Pr.Doctor Dumea Claudiu
Îngrijitoarea a cărţii : Prof. Benchea Claudia
Colaboratori
Prof. D. Luigi Bonora, SDB
Sora Maria Chelaru, MPV
Comunitatea Salezienilor din România
Imaginile din această carte au fost preluate
mai presus din volumul Sindone e scienza
publicat de Grupul Biblic „Astori” din Mogliano Veneto (TV), Italia,1998 şi
tipărit de editura Arcari, fiind puse la dispoziţie prin bunăvoinţa autorilor şi
din materialul pus la dispoziţie cu generozitate, de Mons.G.Ghiberti,
Preşedinte din „Comisiune diecezană pentru Giulgiul”, Torino-Italia.
A.M.D.G.
INTRODUCERE
„Giulgiul este o provocare
a inteligenţei. Înainte de toate, el cere fiecărui om, mai ales cercetătorului,
o angajare, pentru a descoperi, cu umilinţă, acel mesaj profund adresat
raţiunii şi vieţii sale. Fascinaţia misterioasă a Giulgiului declanşează o
serie de întrebări referitoare la relaţia dintre Linţoliul sfânt şi existenţa
istorică a lui Isus. Nefiind o problemă de credinţă, Biserica nu are o
competenţă specifică pentru a se pronunţa într-o astfel de discuţie. Ea
încredinţează oamenilor de ştiinţă responsabilitatea de a continua cercetările
în vederea soluţionării pertinente a întrebărilor legate de acest Giulgiu care,
potrivit tradiţiei, ar fi înfăşurat trupul lui Isus, Răscumpărătorul nostru,
când a fost coborât de pe cruce. Biserica îndeamnă la o analizare a Giulgiului
fără prejudecăţi. De aceea, îi invită pe cercetători să acţioneze în spiritul
libertăţii interioare, cu respect, acordând atenţie atât metodologiei
ştiinţifice, cât şi sensibilităţii credincioşilor”.[1]
Papa Ioan Paul al II-lea în timpul expoziţii în Domul
din Torino (august-octombrie 2000)
„Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37)
Aceasta este tema biblică ce ne călăuzeşte în studierea Giulgiului.
Meditaţia asupra Giulgiului este o ocazie prielnică pentru a învăţa să stăm cu
Maria şi Ioan, discipolul iubit, alături de Cel care săvârşeşte pe cruce jertfa
vieţii sale pentru întreaga omenire (In 19,25). Aşadar, să ne îndreptăm
privirea cu mai multă intensitate către Cristos răstignit care, murind pe
Calvar, ne-a dezvăluit pe deplin iubirea lui Dumnezeu. Adam s-a îndepărtat de
acest izvor al vieţii care este însuşi Dumnezeu şi a devenit primul dintre „aceia
care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Ev 2,15).
Dumnezeu însă nu s-a lăsat învins, dimpotrivă, refuzul omului a fost un
imbold decisiv care l-a făcut să-şi manifeste iubirea în toată puterea ei
mântuitoare. În misterul Crucii ni se revelează pe deplin puterea copleşitoare
a milostivirii Tatălui ceresc. Pentru a recuceri iubirea creaturii Sale, El a
acceptat să plătească un preţ foarte mare: sângele Fiului Său Unul născut.
Moartea, care pentru primul Adam era un semn extrem de singurătate şi
neputinţă, în acest fel a fost transformată în supremul act de iubire şi de
libertate al noului Adam.
Există oare „iubire mai deplină”
decât aceea care l-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se unească cu noi până la a
îndura urmările greşelilor noastre, ca şi cum ar fi ale sale?[2]
„Contemplarea suferinţelor
lui Isus, prin arătarea Crucii (prin arătarea Giulgiului - am putea spune), să
fie pentru fiecare creştin o reînnoită experienţă a iubirii lui Dumnezeu care
ne-a fost dată în Cristos, iubire pe care zi de zi trebuie să o «re-dăruim» la
rândul nostru aproapelui, îndeosebi celor care suferă mai mult şi sunt în
nevoi. Numai astfel vom putea participa pe deplin la bucuria Învierii. Maria,
Maica Iubirii Frumoase, să ne călăuzească în această contemplare a suferinţelor
lui Isus, ca să fie un drum de convertire autentică la iubirea lui Cristos”.[3]
Papa Benedict al XVI-lea
Capitolul
1. GIULGIUL
Giulgiul din Torino
Pânza Giulgiului, cum ar
fi arătat înaintea incendiului
Giulgiul din Torino este
unul dintre obiectele arheologice cele mai studiate din lume. Conform
tradiţiei, Giulgiul este linţoliul funerar în care a fost înfăşurat Isus după
ce a fost coborât de pe cruce. Această tradiţie este foarte veche. Deşi
documentarea privitoare la
Giulgiu este neîntreruptă, de abia începând cu anul 1353
informaţiile, aparţinând lui Geoffroy de Charny (Leyre-Franţa), sunt mai precise.
Giulgiul
păstrat la Torino Bayilica Maria Ajutorul Creştinilor
Din 1578 este păstrat la
Torino unde a fost transferat pentru a scurta obositoarea
călătorie a Sfântului Carol Borromeu care dorea să-l venereze, ţinându-şi
astfel jurământul făcut pentru eliberarea oraşului Milano de ciumă.
Giulgiul este o ţesătură de fibră de in pur, în spin de
peşte, lung de
4,37 metri şi lat de 1,11 metri.[4]
Greutatea lui este de 225 gr/mp. Ţesătura confecţionată manual era considerată pentru
acele timpuri o stofă foarte fină şi
este clasificată de categoria „Z”, ceea ce înseamnă că originea ei este sirio-palestiniană.
|
Giulgiul cum arată acum. |
|||
De-a lungul pânzei apar urmele frontale şi dorsale ale unei figuri umane. Giulgiul din Torino este cusut peste o pânză care îl protejează şi totul este înfăşurat pe un baston; se păstrează într-o casetă dreptunghiulară preţioasă şi sigură.
Ladă istorică (1532-1998)
În timpul expunerii din 1898, avocatul din Torino, Secondo Pia, a fost autorizat să fotografieze Giulgiul. A fost impresionantă constatarea faptului că, negativul fotografic arăta imaginea pozitivă a unui om răstignit, cu faţa maiestuoasă, de o blândeţe impresionantă şi cu trupul bine proporţionat.
Giulgiul în negativul fotografic
Pe Giulgiu ,se observă linii lungi întunecate, urmele ale incendiului din 1532 şi, până în anul 2002, se puteau vedea recondiţionările cu petice în formă triunghiulară, cusute în diferite locuri ale pânzei de către surorile Clarise în anul 1534. Se observă, şi acum, urmele lăsate de apă folosită pentru stingerea incendiului.[5]
Ceea ce impresionează este faptul că pe acel linţoliu este imprimată, în clar-obscur, imaginea emoţionantă a unui condamnat la moartea pe cruce, executat prin pironire, precedată de o biciuire şi de o
încoronare cu spini
nemaiîntâlnită. În partea dreaptă a toracelui se observă clar o lovitură de lance aplicată pentru a avea certitudinea
morţii condamnatului. Toate aceste date corespund în mod impresionant cu datele oferite de
Evanghelii cu privire la pătimirea şi moartea lui Isus. Această pânză,
în care erau înfăşuraţi morţii, este oare acel Giulgiu care l-a acoperit pe
Isus din Evanghelii? ... Este enigmatică
naşterea acestei imagini, a corpului imprimat
pe linţoliu ca pe o peliculă fotografică ... Dacă ar fi cu adevărat
Giulgiul lui Isus, Giulgiul din Torino ar fi cea mai amănunţită mărturie a
pătimirii şi a învierii lui Cristos
păstrată până astăzi.
Custodia actuală: „ladă
Alenia”
Începutul istoriei Giulgiului
Citim în Evanghelia lui Marcu: „Când s-a făcut seara,
întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, a venit Iosif din
Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aştepta şi el Împărăţia lui
Dumnezeu, şi a îndrăznit să intre la
Pilat şi să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise
deja şi, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. Aflând de
la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul. După ce a cumpărat un giulgiu, l-a
luat jos, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt care fusese săpat
în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. Iar Maria Magdalena
şi Maria, mama lui Isus, priveau unde l-au pus” (Mc.15, 42-47).
Acest
aspect este relatat şi în Evanghelia lui Ioan: „După acestea, Iosif din
Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, l-a
rugat pe Pilat să-l lase să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a
venit şi a luat trupul lui Isus. A venit şi Nicodim, cel care fusese mai
înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de mir şi aloe, cam de o sută de
litre. Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile
aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. În locul unde
fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care
nu fusese pus nimeni, niciodată. Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii
iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo” (Ioan 19, 38-42).
Dar la Ierusalim, pe 9
aprilie se întâmplă ceva extraordinar care schimbă totul şi Giulgiul devine un
semn de credinţă. Mormântul e gol, Isus a înviat. Petru şi Ioan aleargă la Mormânt : „Alergau
împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns
primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul,
care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit
aparte, într-un alt loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise
primul la mormânt. A văzut şi a crezut” (Ioan 20, 4-8). De atunci Giulgiul a
devenit un semn de credinţă care merită să fie păstrat.
Giulgiului i se
adaugă şi alte relicve ale Patimii lui Isus. Istoria păstrării lor ne clarifică
şi ne ajută să înţelegem mai bine modul în care a fost păstrat Giulgiului.
Istoria relicvelor Patimii lui Isus
„Relicvele Patimii lui Isus Cristos erau venerate la Ierusalim încă de la
începutul secului al IV-lea. La începutul secului al V-lea, Paulin din Nola
este primul dintre numeroşii martori care menţionează, printre relicvele de la
Ierusalim, Sfânta Coroană de spini. În anul 635, împăratul Heraclius din Bizanţ
le aduce la Constantinopol şi le adăposteşte în Capela Palatină a Fecioarei
Farului. În anul 1200, Nicolae Mesaritul, păzitorul Tezaurului din Capelele Imperiului,
descrie zece dintre cele mai prestigioase relicve ale Patimii.
În anul 1204 are loc a IV-a Cruciadă pentru eliberarea
locurilor sfinte. Constantinopolul este prădat, dar relicvele din Capela
Palatină a Farului scapă neatinse şi sunt atribuite noului rege numit de
cruciaţi. Regele Franţei, Ludovic al IX-lea, viitorul Saint Louis,
reuşeşte să le cumpere contra unei sume exorbitante în aur de la tânărul rege
Baudouin de Courtenay. La 11 august 1239, Ludovic al IX-lea şi fratele său mai
mare au purtat în spate Coroana de spini, iar după ce au ajuns în Franţa la
Sens, au parcurs desculţi, în semn de umilinţă, în procesiune, cei aproximativ
120 de km de la Villeneuve până la Paris. Regele a iniţiat imediat construcţia
celebrei capele Sainte-Chapelle, gândită ca adăpost al relicvelor patimii lui
Isus.
În timpul Revoluţiei,
relicvele au fost preluate de Convenţie, pentru a fi oferite „Patriei în
primejdie”. Bijuteriile şi aurul relicvariilor au fost „valorificate".
Lemnul crucii, identificat de Sfânta Elena, a fost tăiat
cu ferăstrăul, pentru a se scoate aurul cu care era acoperit.
Coroana de spini a fost salvată, fiind predată iniţial Comisiei
temporare de artă, ca „un vestigiu care ar putea, eventual, interesa
Istoria" şi apoi dăruită Cabinetului de medalii al Bibliotecii Naţionale. În anul
1806, Napoleon I a înapoiat-o Cardinalului Belloy, pentru a fi depusă la
Catedrala Notre-Dame.
Un curs istoric
aparte îl are maramă a Veronicai care se păstrează la „Sfânta Faţă” din
Manoppello lângă Pescara,
(Abbruzzo - Italia), şi ştergarul
(soudarion) care se păstrează în Spania – Asturie, la Oviedo.
Marama: „Una dintre cele mai tulburătoare imagini a Mântuitorului Cristos,
considerată „mama tuturor icoanelor” , este o relicvă păstrată în sanctuarul
fraţilor capucini "Sfânta Fata" din Manoppelo, de lângă Pescara, din regiunea italiană Abruzzo. Este vorbă despre chipul imprimat pe vălul cu care
Veronica a şters faţa lui Isus pe drumul crucii. Cercetările recente efectuate
asupra relicvei pun in evidenţă o asemănare impresionantă cu chipul
Mântuitorului de pe Sfântul Giulgiu de la Torino, ceea ce i-a făcut pe
specialişti să concluzioneze că Maramă de la Manoppello nu este altceva decât
originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa Mântuitorului Isus Cristos.
Ulterior, cercetările
recente, efectuate asupra relicvei de la Manoppello, au pus in evidenţă un fapt
tulburător: Faţa de pe marama Veronicai este identică cu chipul de pe Giulgiul
din Torino si ambele îl înfăţişează pe Mântuitorului Cristos.” (vezi vocea „maramă” pe www.gardianul.ro)
Soudarion- ştergar: pânza
care a fost legată în jurul feţei lui Isus depus în mormântul şi învelit în
giulgiul (vezi cap. 3).
Cine a păstrat Giulgiul?
În anul 544, la Edessa
(Turcia), poate în timpul lucrărilor de restaurare ale zidurilor oraşului în
urma asediului lui Cosroe, regele persan, s-a descoperit într-un zid o pânză
împodobită cu un desen sau o imagine pictată într-un mod misterios
(acheiropoietos). Aceasta pânză este Giulgiul.
Descoperirea
Giulgiului
În primele secole Giulgiul a fost bine
păstrat şi protejat de către Maria şi de comunitatea creştină, dar desigur în
ascuns, căci ţesătura care a acoperit un cadavru era considerată un obiect
necurat, iar creştinii erau persecutaţi în primele trei secole. Numai din
Evangheliile apocrife, Memoriile lui
Nicodim şi Actele lui Pilat , se
pot afla câteva aspecte referitoare la Giulgiu.
În anul 313, învăţătura lui Cristos a fost acceptată de împăratul
Constantin cel Mare, şi simbolurile creştine au ieşit la iveală. Primele
imagini creştine sunt pâinea, peştele, ancora şi crucea. Monograma lui Isus a
apărut şi în simbolurile militare. Între secole al III-lea şi al IV-lea, în
timpul Sfântului Ciprian, iese şi Giulgiul din anonimat. Unii cercetători,
printre care şi Di Giglio, citează o scrisoare a Sfântului Ioan în care Isus ar
fi spus: „Voi mă vedeţi aşa cum vede cineva în imagine sau în oglindă”, considerând
că în aceasta frază se ascunde un indiciu privind Giulgiul care se păstrează la
Torino. Dar Giulgiul apare prima oară, în mod real la Edessa (sau Urfa), în
Turcia, în anul 544. Tradiţia spune că însuşi episcopul de Edessa a fost cel
care l-a ascuns, din cauza persecuţiilor şi a iconoclasmului, spre a-l proteja.
Nu se ştie cum a ajuns de la
Ierusalim la Edessa. Nu avem decât nişte legende a căror bază
istorică însă dovedeşte realitatea faptului.
s-au referit toţi pictorii din acel timp şi din secolele următoare, lucru
evident în miniaturile şi frescele antice începând din secolul al VI-lea până
în secolul al XII-lea.[7] De
la Edessa ,
Giulgiul, care în greacă se numea „mandylion”, a fost transferat la Constantinopol , în
ziua de 15 august 944.
Grigore, arhidiacon la Sfântă Sofia din
Costantinopol,
primeşte Giulgiul care va fi pus în
Biserica Sfânta Maria din Blancherne, în oraş
Păstrarea Giulgiului la Constantinopol
este atestată în multe documente şi se ştie că era prezentat integral doar pe
partea frontală[8].
În timpul celei de a patra
Cruciade, când Constantinopolul a fost asediat a doua oară, Giulgiul a dispărut.
Nu se ştie cum şi cine l-a luat şi nici unde l-a dus. Dovezi ulterioare au
demonstrat că Giulgiul a fost luat de către Templieri şi că ei l-au păstrat în secret timp de 150 de
ani.[9]
Icoane asemănătoare cu
Giulgiul se răspândesc în timpul Evului Mediu, astfel încât chipul Giulgiului
domină toată cultura picturală din acea perioadă[10].
Exemplu caracteristic este icoana sfântă din Laon (Franţa), realizată în anul 1200. Se spune că acea icoană ar fi ajuns acolo, venind dela
Roma , în anul 1249. Pe ea se află scris în limba bulgară:
„Portretul Răscumpărătorului întipărit pe Mandylion”
(Giulgiul, care dela Edessa a fost adus la Constantinopol în
anul 944).
În timpul acela, în anul 1276, pentru prima oară, un Suveran Pontif - Papa Adrian al V-lea - a vorbit despre Giulgiul.
Exemplu caracteristic este icoana sfântă din Laon (Franţa), realizată în anul 1200. Se spune că acea icoană ar fi ajuns acolo, venind de
„Portretul Răscumpărătorului întipărit pe Mandylion”
(Giulgiul, care de
În timpul acela, în anul 1276, pentru prima oară, un Suveran Pontif - Papa Adrian al V-lea - a vorbit despre Giulgiul.
Giulgiul îşi face văzută prezenţa sa după 150 de ani,
Mărturia acestei expuneri este un medalion făcut în amintirea evenimentului.
Medalionul a fost găsit în
apele fluviului Senne în anul 1855, lângă Pont-au Change. Este prima
reprezentare a Giulgiului din Torino. Medalionul se păstrează în Paris, la Muzeul Naţional al
Evului Mediu[11].
Medalionul expunerii
Giulgiul rămâne în Lirey
până când Margherita din Charny, soţia lui Geoffrey, îl cedează lui Lodovic de
Savoia şi soţiei sale, Anna din Lusignano, în anul 1453[12].
Preoţii canonici din Lirey îi recunosc pe membrii familiei Savoia drept
proprietari legitimi ai Giulgiului. Familia Savoia construieşte la Chambery o biserică în
care se va păstra Giulgiul.
Capela de Chambery
Suveranul Pontif Papa
Iuliu al II-lea (1503-1513) aprobă o liturghie pentru cinstirea relicvei şi
stabileşte sărbătoarea şi
expunerea ei pe ziua de 4 mai.
Altarul capelei din Chambery; în
spate se vede locul unde era depozitat Giulgiul
Urmele pe Giulgiu ale incendiului
din 1534
Maicile au cusut Giulgiul pe o pânză de Olanda şi
au acoperit găurile produse de incendiu cu 24 de petice. Ca mărturie a acestei
munci a rămas un
proces verbal lung şi precis, în care se scrie: „Am văzut pe acest mare
tablou nişte suferinţe care nu s-ar fi putut imagina niciodată…. Uitându-ne pe
dedesubt la Giulgiu ,
când era întins pe pânza de Olanda sau pe cadru, vedeam rănile ca şi cum le-am
fi privit printr-un geam… Priveam aceste urme dumnezeieşti dându-ne seama că,
într-adevăr, El era cel mai frumos dintre fiii oamenilor, cum a spus David în
psalmii săi”[13].
Domul din Torino
În anul 1578, ducii de
Savoia, domnitori în Piemonte şi Liguria, au transferat Giulgiul la Torino , capitala ducatului
lor. Giulgiul se va păstra în biserica Sfântul Laurenţiu. Abatele şi arhitectul
Guarino Guarini proiectează pentru relicvă o capelă nouă care se va construi
lângă catedrală (1694). De acum, în spatele Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul
se va înălţa o minunată cupolă şi noua capelă ducală, în care se va păstra
Giulgiul până în zilele noastre. În anul 1694, înainte de a închide Giulgiul
după grilajul de fier, deasupra noului altar, fericitul Sebastian Valfrè,
preot, execută câteva noi reparaţii şi înlocuieşte o mare parte din pânzele de
protecţie puse de măicuţe.
Capela Guarini - Capela
storică a Giulgiului
În anul 1939 Italia intră în al Doilea Război
Mondial; după ziua 8 septembrie 1943, se dezlănţuie şi în Italia furia nazistă.
Naziştii au cerut să le fie consemnat Giulgiul. Regele Victor Emanuel al
III-lea, a trimis în secret Giulgiul în Mănăstirea Montevergine, în provincia
Avellino. De acolo, după război, Giulgiul a fost readus la Torino.
Suveranul
Pontif Papa Paul al II-lea şi Regele Umberto al II-lea (1983)
Giulgiul a ajuns până la Torino parcurgând următorul itinerar: [14]
Ierusalim 07 aprilie 30 d. C.
Edessa 544 –944
Costantinopol 944 –1204
Templari 1204 –1307
Geoffroy de Charny din Lirey 1353 –1453
Chambery 1453 –1578
Torino 1578 – …
Giulgiul a ajuns până la Torino parcurgând următorul itinerar: [14]
Ierusalim 07 aprilie 30 d. C.
Edessa 544 –944
Costantinopol 944 –1204
Templari 1204 –1307
Geoffroy de Charny din Lirey 1353 –1453
Chambery 1453 –1578
Torino 1578 – …
Un nou pericol…
Ìn noaptea de 11-12
aprilie 1997, în palatul regal s-a iscat un incendiu care s-a întins până la Capela
Guarini şi până la absida domului; acolo era păstrat Giulgiul în timpul
lucrărilor de restaurare[15].
Pompierii, reuşesc să salveze Giulgiul de la incendiu, fără ca acesta să
fie afectat
După ce Giulgiul a avut
parte de un an de exil forţat, ochii lumii s-au îndreptat din nou spre Torino,
pentru a contempla chipul de pe Giulgiu.
Giulgiul a fost pus la stânga transeptului al
Domului din Torino, într-o capelă unde se afla sub tribuna regală. [16]
După întâmplările de la 11 septembrie 2001, pentru a-i
garanta siguranţă şi din dorinţa de a-l păstra folosindu-se tehnologia de înalt
nivel, Giulgiul, restaurat din nou în anul 2002, a fost transferat în Sacristia
Nouă a Domnului. Acolo rămâne că obiect de veneraţie şi de studiu ştiinţific.[17]
O nouă interpretare
În timpul expoziţiei
deschise în perioada 18 aprilie-14 iunie 1998, cardinalul Giovanni Saldarini a
spus despre Giulgiu: „Nu e o relicvă a lui Cristos, ci o icoană ce reprezintă
suferinţa şi moartea lui Cristos, un mister care ne îndreaptă privirea spre
Cristos. El va rămâne un dar minunat al lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte aparţinând cardinalului,
după efectuarea analizelor cu C14, denotă o răzgândire? Studiul aprofundat din
diferite perspective ştiinţifice, a readus lucrurile pe făgaşul adevărului, iar
afirmaţiile recente, deşi prudente, ale ierarhiei ecleziastice, au fost mai
apropiate cu tradiţia şi istoria.
Cardinalul Iosif Ratzinger, într-o meditaţie din anul 2002, a zis în legătură cu
Giulgiul: „Cel care este Frumuseţea însăşi a permis să i se lovească
faţa, să fie scuipat, să fie încununat cu spini… Dar în acest Chip atât de
desfigurat se arată acea autentică şi extremă frumuseţe pe care s-o numim
frumuseţea iubirii: aceea care se dăruieşte până la sfârşit şi care tocmai
pentru aceasta se dovedeşte mai tare decât minciuna şi violenţa”. În anul 2005,
în Vinerea Sfântă, la 25 martie, acelaşi Cardinal la staţiunea a unsprezecea
din Calea Crucii „Isus este răstignit pe cruce”, spunea: „Giulgiul din Torino
ne permite să ne facem o idee despre cruzimea de necrezut a acestui supliciu”. Chipul
acesta suferind ne tulbură şi ne încântă[18].
Depinde de limpezimea ochilor celui care îl priveşte.
Un aspect mai nou
Giulgiul a devenit un obiect de restaurare deoarece întorsăturile
pânzei se înmulţeau, praful de poluare se îngrămădea şi lăsa resturi ascunse
între plieri, iar carbonul din arsurii avansa iremediabil.
Comisia de păstrare a Giulgiului şi Păzitorul pontifical
au propus şi s-au hotărât (10 noiembrie 2000) ca să se scoată pânza de Olandă
şi peticele de pânză cusute de surorile Clarise în anul 1534, să se cureţe marginile arsurilor dând afară
praful de carbon, şi ca să se pună o altă căptuşeală din aceeaşi pânză. Acest
program s-a desfăşurat cu trei etape în anul 2002: în perioada 21-25 iunie; de
pe 26 iunie până la 15 iulie şi de la 16 iulie până la 23 iulie. Restaurarea ne
a dat Giulgiul reînnoit şi mai inteligibil. [19]
Giulgiul în timpul
restaurării, iunie-iulie 2002
Capitolul 2.
GIULGIUL ŞI ŞTIINŢA
1. Cercetarea ştiinţifică
Trebuie să spunem că nici
un obiect arheologic nu a fost trecut prin sita atâtor discipline, şi nu a fost
supus analizelor atâtor cercetători.
Cercetarea ştiinţifică s-a
concentrat în primul rând asupra a trei teme: autenticitatea, mecanismul de
formare a imaginii şi păstrarea[20].
Fotografia
În 1898, un fotograf descoperea lumii faţa omului care fusese înfăşurat în Giulgiu. Această descoperire a trezit mult entuziasm. În perioada 25 mai - 2 iunie 1898, Giulgiul a fost expus în catedrala din Torino unde a atras peste 800 de mii de pelerini. Dar încă din 1897, un fotograf amator, părintele salezian Natale Noguier de Malijay, ceruse aprobarea de a-l fotografia.
Permisiunea este acordată
unuia dintre prietenii săi, avocatul Secondo Pia. La 25 mai 1898, o primă
tentativă de fotografiere a dat greş. În
schimb, pe data de 28 mai, ora 23, Pia obţine două clişee, pentru unul pozând
14 minute, iar pentru celălalt, 20 de minute.
La miezul nopţii el a
intrat în camera obscură să developeze plăcile. Mare i-a fost mirarea când a descoperit
nu o formă estompată şi neclară, ca cea pe care o văzuse pe Giulgiu (un
negativ) , ci o imagine clară şi bine pusă în contrast (un pozitiv) a unei feţe
impunătoare. „Figura era reală! Era Domnul nostru, iar eu îl vedeam primul după
nouăsprezece secole!” (Secondo Pia).
Giulgiul aşa cum a
apărut după developarea lui Secondo Pia
Această descoperire, care
a produs un entuziasm imens, a marcat începutul istoriei ştiinţifice a
Giulgiului, conducând la cercetări în numeroase şi diverse domenii, şi la
controverse neîncetate.
Expunerea din anul 1898 a rămas faimoasǎ, dar,
primele poze ale Giulgiului nu erau perfecte datorită tehnicii epocii.
Pentru aceasta, în timpul expunerii din anul 1931, Giuseppe Enrie, fotograf profesionist, primise sarcina de a repeta fotografiile Giulgiului. Enrie a impresionat 12 plǎci în alb şi negru în prezenţa martorilor oficiali. Acele imagini, foarte bine developate, au devenit materialul preţios pentru studiile următoare şi au permis mǎrirea figurii a Omului din Giulgiul pânǎ la dimensiunea naturalǎ[21].
Pentru aceasta, în timpul expunerii din anul 1931, Giuseppe Enrie, fotograf profesionist, primise sarcina de a repeta fotografiile Giulgiului. Enrie a impresionat 12 plǎci în alb şi negru în prezenţa martorilor oficiali. Acele imagini, foarte bine developate, au devenit materialul preţios pentru studiile următoare şi au permis mǎrirea figurii a Omului din Giulgiul pânǎ la dimensiunea naturalǎ[21].
2. Autenticitatea
Cât
priveşte autenticitatea clişeelor, ar fi putut exista şi anumite dubii.
Nu este posibil, oare, ca
Secondo Pia să fi trucat sau să fi expus prea mult timp clişeele?
Într-adevăr, unii îl acuză
pe Secondo Pia de aceste lucruri, dar fotografiile realizate în acelaşi mod de
părintele Noguier de Malijay dovedesc că acuzaţiile erau nefondate.
Din confruntarea pozelor
făcute de Secondo Pia rezultă clar că pozitivul optic este negativul fotografic
şi că negativul optic este pozitivul fotografic.
Analizele şi autenticitatea
Autenticitatea Giulgiului
sfânt nu se întemeiază decât pe studii ştiinţifice. Nu este o problemă de
religie sau de credinţă .Giulgiul are statul unui
obiect de laborator: toate descoperirile, făcute privind acest obiect, se supun
raţiunii, la fel ca şi rezultatele unui şantier de săpături arheologice sau din
domeniul arhivelor.
Trebuie totuşi să menţionăm faptul că niciun
obiect arheologic nu a fost trecut prin sita atâtor discipline şi nu a fost
supus analizelor de atâţia cercetători, cum s-a întâmplat în cazul Giulgiului.
Prin articolele şi
lucrările sale, din care una este publicată în anul 1900, Arthur Loth este
primul care face cunoscut Giulgiul în Franţa. El îl îndeamnă îndeosebi pe
preotul Paul Vignon să se dedice studiului Giulgiului. Vignon regăseşte mai
multe caracteristici ale figurii de pe Giulgiu pe icoanele de la sfârşitul
secolului al XIV-lea, dovedind astfel că, încă din aceea epocă, Giulgiul servea
ca model pentru faţa lui Cristos.
Cristos Psychosostes din secolul al
XIV-lea (Ocrida Macedonia)
Pe 21 aprilie 1902,
biologul agnostic Yves Delage, consultând studiile lui Vignon, face un comunicat pentru Academia de Ştiinţe, intitulată „Amprentele
produse pe un Giulgiu prin emanaţii provenite de la un cadavru”, care are un
răsunet uriaş şi provoacă o polemică violentă.
În anul 1902, canonicul
Ulysse Chevalier publică numeroase documente vechi, printre care o scrisoare
din 1389 a
episcopului Pierre d’ Arcis, episcop de Troyes, care par să susţină teza
conform căreia Giulgiul ar fi un fals din Evul Mediu. Însă studierea
aprofundată a acestor documente a restabilit adevărul în favoarea
autenticităţii Giulgiului.
În ciuda acestui fapt,
adversarii autenticităţii nu renunţă să se folosească de ele. Este adevărat că
în anul 1390, Clement al VII-lea, antipapă, vorbeşte despre Giulgiu ca despre o
pictură în două documente papale. Este adevărat că el a vorbit de multe ori
despre Giulgiu, dar doar la final a recunoscut autenticitatea acestuia[23].
În expunerea din perioada
3-24 mai 1931, fotograful Giuseppe Enrie realizează clişeele universal
cunoscute ale feţei şi ale omului de pe Giulgiu. Calitatea lor remarcabilă
permite descoperiri pe care observarea directă a Giulgiului le va confirma,
reprezentând o mărturie în favoarea autenticităţii sale. Începând din 1932,
doctorul Pierre Barbet, chirurg la
Spitalul „Saint Joseph”, efectuează numeroase experienţe
anatomice de o importanţă
considerabilă, arătând corespondenţa perfectă dintre amprentă şi secvenţele
Pătimirilor lui Isus. El îşi publică studiile în 1950, dar, foarte copleşit de
suferinţele atroce pe care le-a văzut în Giulgiu, îi încredinţează lui Antoine
Legrand misiunea de a ţine conferinţele în locul său. Antoine Legrand, pasionat
de Giulgiu încă de la vârsta de 9 ani, devine unul dintre cei mai buni
cunoscători, colaborând cu toţi specialiştii, făcând el însuşi descoperiri
foarte importante.
În 1933, la cererea papei
Pius al XI-lea, pentru anul sfânt, în care se comemora al XlX-lea centenar al
Pătimirii lui Cristos, are loc o expunere a Giulgiului în perioada 24
septembrie-15 octombrie. Unui grup de specialişti, printre care Paul Vignon,
doctorul Barbet şi Antoine Legrand, îi este permis atunci să studieze de
aproape Giulgiul. Vignon remarcase deja că amprenta Giulgiului se supune legii
distanţelor: înnegrirea maximă acolo unde ţesătura atingea corpul, descreşterea
în funcţie de intervalul în care ţesătura era separată de corp, fără ajutorul
efectelor de umbră si lumină pe care le utilizează pictorii. Aceasta este
tridimensionalitatea, imposibilă pentru un fals.
Imaginea
tridimensională obţinută de Giovanni Tamburelli
|
Negativul prin
lumină razantă a lui Aldo Guerreschi
|
La 22 noiembrie 1973, la Televiziunea Italiană ,
are loc o expunere de 30 de minute, preluată de reţelele europene. Cu acest
prilej, Antoine Legrand poate să rămână o oră si patruzeci de minute aproape de
Giulgiu, să-l examineze amănunţit şi să-l atingă. El constată că, luminând
spatele ţesăturii, se intensifică în mod considerabil vizibilitatea amprentei.
În cazul acesta, Giulgiul nu poate fi o pictură.
În 1974, cu un aparat
făcut de el, Paul Gastineau este primul care redă conturul feţei.
Fotografii prin
transparenţă, cu infraroşii si ultraviolete, vor fi făcute în momentul
expunerii din 1978.
Imagini obţinute cu raze x şi cu
laser
Expunerea din 27 august-8
octombrie 1978, atrage trei milioane de pelerini. Apoi, timp de cinci zile, Giulgiul
este examinat îndeaproape cu ajutorul a şase tone de aparatură foarte
sofisticată adusă din SUA, de savanţii americani, constituiţi in „Cercetătorii
Proiectului de Investigare a Giulgiului din Torino” (STURP). Analiza,
concretizată în foarte multe ore de studiu, dă certitudinea că Giulgiul nu este
opera unui artist. Expunerea din perioada 27 august-8 octombrie 1978 îl atrage
şi pe viitorul papă Ioan Paul al II-lea. Trei sute cinzeci de episcopi şi mii
de preoţi celebrează liturghia în faţa Giulgiului expus.
La
13 aprilie 1980, Ioan Paul al II-lea venerează la Torino Giulgiul
sfânt, într-o expunere particulară. La 20 aprilie, în Piaţa „Sfântul Petru”, va
declara: „Am văzut Giulgiul sfânt, relicva cea mai splendidă a Pătimirii şi a
Învierii”. Când Papa
Wojtyla a ajuns la Torino
în faţa Giulgiului pentru a-l venera în anul 1998 pe 24 mai, sǎrbǎtoarea Mariei
Ajutorul Creştinilor, a numit Giulgiul „oglindǎ a Evangheliei, [...] icoanǎ a
suferinţei nevinovaţiilor din toate timpurile”, „ cea mai mare comoarǎ dăruitǎ
umanitǎţii, [...] icoanǎ a tǎcerii, îndemnul de a trǎi orice moment al vieţii,
inclusiv momentele de suferinţă şi de neputinţă, cu încrederea celui care crede
cǎ iubirea milostivǎ a lui Dumnezeu învinge orice sărăcie, orice condiţionare
şi orice ispită de disperare.”[24]
În ajunul expunerii care
a avut loc în perioada 18 aprilie-14 iunie 1998 în Catedrala din Torino,
Centrul Internaţional de Studii asupra Giulgiului din Torino (CIELT) a dorit să
amintească publicului marile experienţe ale ştiinţei referitoare la Giulgiul sfânt. În acest
scop, la 31 martie 1998, a avut loc o conferinţă la Paris în cadrul căreia
preotul Olivier Pourrat, de la
Facultatea din Poitiers, a spus că Giulgiul sfânt este
„mărturia Pătimirii, o dovadă a Învierii şi a Sacramentului Euharistic”,
deoarece el conţine sânge uman şi s-a dovedit, prin mii de experienţe, că nu
poate fi decât Giulgiul lui Isus. Doctorul Merat, elev al lui Pierre Barbet,
care a continuat studiile asupra crucificării, a prezentat, la rândul său,
referatul intitulat: „Pătimirile văzute de chirurgi”, descriind rănile omului
de pe Giulgiu, de la cap până la picioare. Acestea corespund relatării
evanghelice, iar Isus este singurul om a cărui istorie ne prezintă o astfel de
moarte.
CHIPUL LUI ISUS
Reconstrucţie
computerizată - NASA
|
Prin studiile aprofundate,
s-a încercat găsirea liniaturii adevărate ale feţei Omului de pe Giulgiu. În
acest sens s-au remarcat o imagine pictată de J.Brunner şi chipul
făcut de pictorul armean Ariel Agemian (1904-1963). Impresionantă este şi
reconstrucţia chipului făcută de NASA în laboratoarele sale.
Cu toate acestea, nici o încercare de reconstituire a fiinţei
umane, nu redă adevăratul chip. Chiar şi icoana Omului din Giulgiul, pe care
oamenii de ştiinţă au realizat-o urmărindu-i giulgiurile din mormânt, nu ne
prezintă adevăratul chip a lui Isus.
Dar cercetările continuă.
Autenticitate şi analiză cu
datare pe bază de Carbon 014
Dintr-o multitudine de
informaţii, prezentate remarcabil de CIELT, există un document iconografic care
merită să fie menţionat. Puţin cunoscut, el este, în acelaşi timp, unul dintre
cele mai pertinente răspunsuri date la faimoasa datare cu carbon 14 efectuată
în anul 1988. Să ne amintim că, la 14 octombrie 1988, Corpul Ştiinţific Englez,
însărcinat să coordoneze operaţiile acestui test al datării, anunţă în mod
triumfal presei că ţesătura datează din perioada 1260-1390! Aşadar, asistenţii
participanţi la întâlnirea din 31 martie 1997 au putut, graţie lui Jean-Marie
Desautard, să constate cu ochii lor faptul că există o miniatură, datată la
începutul secolului al XII-lea, care dovedeşte că această ţesătură din in,
Giulgiul lui Cristos, aflată astăzi la Torino , era deja cunoscută. Această miniatură se
găseşte în Codexul de Pray, cel mai valoros manuscris al Bibliotecii din
Budapesta.
Pe cea de-a treia miniatură care ornează acest manuscris se văd femeile
sfinte sosind la mormântul gol. Se recunoaşte foarte bine Giulgiul sfânt
datorită modelului ţesăturii sale. Şi pe această ţesătură se disting foarte
clar patru cercuri mici aranjate în formă de „L”. Or, aceste patru cercuri
figurează de patru ori pe Giulgiu, dispuse exact în aceeaşi manieră. Acestea
sunt arsuri produse într-o epocă neştiută, dar cunoscute deja înaintea
incendiului din 1532 . Acest document demonstrează că sunt eronate concluziile datării cu carbon 14. Important este că
acest Codex de Pray este datat în mod unanim între anii 1192-1195 şi că
miniaturile, inserate în Codex pe un pergament pliat, sunt, de asemenea, fără
îndoială, datate, datorită stilului lor şi a formei literelor care le însoţesc,
ca fiind anterioare anului 1150.
Elveţianul
Metchthild Lemberg, o autoritate în materie de istorie a textelor, declara că
testul cu C14 a fost eronat. Argumentele lui Lemberg nu sunt singurele
deoarece, atât polenul, cât şi grupa sanguină a petelor de sânge prezente pe
Giulgiu, presupun la rândul lor refacerea testelor cu C14[25].
La
aceeaşi concluzie ajung şi cercetările recente ale doctorului Raymond N. Rogers[26].
Chiar şi doctorul Christofer Bronk Ramsey, Director de „Radiocarbun Accelerator
din Oxford” (unul dintre cei trei laboratorii, Oxford, Tucson, Zurig, care au datat
Giulgiul prin Radiu Carbon C14), în anul 1988, a spus: „ A fost posibil că s-a
greşit”.[27]
Concluzia este aproape
unanimă
Această ţesătură, al cărei
proprietar, începând din anul 1983, este Sfântul Scaun şi care, în plus, este
propusă spre venerare credincioşilor ca un obiect religios legat de Pătimirea,
Moartea şi Învierea lui Isus din Nazaret, este Giulgiul autentic cumpărat de Iosif
din Arimateea pentru a înfăşura trupul lui Isus.
3. Mecanismul de formare a imaginii
Această relicvă nu este o
invenţie atribuită mâinii omeneşti într-o anumită epocă din intervalul cuprins
între viaţa lui Cristos şi zilele noastre. Nimeni nu a putut produce vreodată o
ţesătură conţinând, cel puţin într-o manieră asemănătoare, totalitatea
detaliilor tehnice ale Giulgiului sfânt. Nimeni n-a putut vreodată să dea o
altă explicaţie, ţinând cont de aceste identităţi specifice.
Fotografia şi Giulgiul
Niepce Nicephore, inventatorul
fotografiei folosea tehnica fotografică în două etape: mai întâi raza de lumină
impresiona o lastră presărată cu săruri de argint lăsând o amprentă inversată a
obiectului (negativul fotografic), apoi acelaşi proces era reluat în
laboratorul fotografic asupra hârtiei tratate cu săruri de argint şi se obţinea
developarea pozei şi tipărirea ei (pozitivul fotografic). Negativul şi
pozitivul fotografic corespund cu negativul şi pozitivul optic.
Pozitiv
fotografic, dar negativ optic
|
Negativ
fotografic, dar pozitiv optic
|
Dar în mometul în care
Secondo Pia, împuternicit de către regele Umberto, a developat pozele
Giulgiului prima dată, a constatat un fapt uimitor: din negativul optic a
rezultat pozitivul optic. A dispărut în totalitate coincidenţa dintre pozitivul
şi negativul optic cu acela fotografic. Din negativul fotografic a ieşit la
iveală un pozitiv optic. Aşa s-a întâmplat pe toate cele opt poze făcute: patru
de probă, de mărimea 21x27 cm, şi patru oficiale, de mărimea 50x60 cm.
Ce s-a întâmplat? Singurul
răspuns ştiinţific a fost că el fotografiase un negativ optic din natură.
Această descoperire a
determinat creşterea interesului pentru
Giulgiu, dezvăluind adevăratul chip al omului de pe Giulgiu care, înainte se
contempla invers şi într-o formă cu linii imprecise.
Imaginea frontală a Giulgiului
Imaginea dorsală a Giulgiului
Când stai în faţa
Giulgiului, priveşti un pozitiv fotografic care este un negativ optic, şi cu
greu poţi distinge figura omului de pe Giulgiu. Însă când eşti în faţa
negativului fotografic, priveşti pozitivul optic, iar figura devine clară. În
primul caz, imaginea existentă pe Giulgiu trebuie privită ca şi cum ar fi
reflectată într-o oglindă: ceea ce se vede în dreapta figurii se găseşte, de
fapt, în stânga, şi ceea se găseşte în stânga figurii este, în realitate, în
dreapta. Inversarea clarobscurului se datorează procedeului fotografic[28].
Formarea imaginii
Imaginea s-a imprimat pe
Giulgiu la contactul cu un cadavru care totuşi nu avea urme de putrezire, iar
urmele de sânge sunt umane, autentice, aparţinând grupei AB. Sângele corespunde
cu cel care se păstrează la
Lanciano (Viterbo, Italia) şi cu cel de pe marama din Oviedo
(Spania-Asturia). Giulgiul nu are nicio legătură cu arta antică. Nu este vorba
de o pictură (nu există nici un pigment)
şi nici de pirogravură. Petele de sânge s-au fǎcut înainte de figura
subţire şi delicatǎ aratatǎ prin urmele fine ale omului din Giulgiu. Nici un
artist sau un pictor n-ar fi putut sǎ fǎcǎ aceastǎ operǎ cu o exactitate maximă.
Dacǎ cineva ar fi fǎcut amprentele prin presiune de pe o statuie sau de pe un cadavru
uman, nu ar fi putut pune urmele de sânge în perfectă armonie cu umbrele
figurii omului din Giulgiu, iar amprenta ar fi arătat semne de despărţire între
figură şi trupul sau statuia.
Cercetările făcute pentru
a ameliora conservarea Giulgiului au permis să se vadă şi să se documenteze,
după aproape cinci sute de ani, partea din spate, acoperită în anul 1534 cu
stofa cusută la Chambery
după incendiu.
Aşa s-a demonstrat, în
formă definitivă, că amprentele de sânge apar pe ambele părţi ale ţesutului, nu
numai pe una dintre ele şi, dimpotrivă, că imaginea din Giulgiu e prezentă
numai pe o parte.
Mai mult, e evident faptul
că încoronarea cu spini a fost diferită de cea reprezentată de pictori şi
sculptori. De asemenea, amprenta mâinilor şi a picioarelor străpunse de cuie, nu
corespunde cu imaginile pictate sau sculptate. Pe Giulgiu este evident faptul
că locul în care cuiul a străpuns mâna se află la încheietură, nu în palmă.
Reprezentarea răstignitului în Evul Mediu nu cunoştea străpungerea mâinilor
decât în palmă.
Lumina
Pentru a vedea bine
imaginea de pe Giulgiu, acesta trebuie privit de la distanţa de trei metri; apropiindu-te,
imaginea dispare. Nici un pictor sau artist nu ar fi putut picta ceea ce nici
el nu vedea. Chipul care se vede este ca luminat dinăuntru.
Nu e luminat nici de la
dreapta, nici de la stânga, nici din faţă, nici din spate, ci el însuşi este izvor
de lumină, ca şi cum ar fi luminat din interior.
Firelor ţesăturii de in li
s-au schimbat doar culoarea. Însă figura nu se arătă datorită culorii, ci ca
urmare a decolorării. Aceasta nu este posibil de făcut prin pirogravură. Nu
este vorba atunci nici de pictură, nici de pictogravură (amprentă). Nu poate fi
vorba despre lucrarea unei mâini omeneşti, deoarece este o imagine negativă,
care exista cu mult timp înainte de a fi descoperită arta fotografică.
Unii experţi spun că
imaginea s-a format în urma acţiunii unor energii necunoscute Diferitele studii
ştiinţifice efectuate nu au reuşit încă să stabilească mecanismul fizico-chimic
care a produs imaginea, modalitatea rămânând necunoscută.
4. Aspecte nelămurite[29]
Urmele de sânge, cu deosebire
cele de sânge venos şi arterial, care au fost cunoscute abia începând cu anul
1500, sunt incompatibile cu informaţiile cunoscute în Evul Mediu.
Analizele moderne făcute
cu microscopul electronic au evidenţiat că fotografia de pe Giulgiu conţine în
sine cea de-a treia dimensiune, fapt care permite elaborarea unei imagini
tridimensionale.
Toate acestea sunt
probleme ce necesită lămuriri. La acestea se adaugă şi alte descoperirii foarte
semnificative, dar care presupun o analiză amănunţită, acestea sunt urmele de
polen, de monede, de flori şi de autentificări surprinzătoare.
Polenul descoperit la analizele de
laborator
Pe ochii omului din Giulgiu, se găsesc urme de monede romane. De asemenea
întâlnim declaraţii privind numele omului de pe Giulgiu scrise de funcţionarii
romani (în greacă) pentru a certifica moartea[30].
Înscrierile descoperite la analizele
de laborator: NAZARH/ENOS şi (I)HSOU(S)
De Giulgiu s-au ocupat:
istorici, teologi, iconografi, anatomişti, paleontologi, specialişti în istoria
artelor, microbiologie, microscopie, numismatică, istoria culturii, drept,
biblişti ş.a.
Cu toate acestea, nimeni
nu a reuşit până acum să facă o sosie identică cu figură aceea de pe Giulgiu,
şi acest lucru nici nu va fi posibil.
Unii, totuşi, nu sunt convinşi şi caută probe împotriva
autenticităţi.
Dar nu putem tăgădui
adevărul.
Cum se explică vechimea,
calitatea şi natura pânzei, prezenţa sângelui adevărat cu toate caracteristicile
sale, bucăţelele mici de pământ la genunchi, polenul cu multipla apartenenţă:
din Palestina, Turcia, Franţa etc., amprentele monedelor romane de atunci,
înscrisurile de pe Giulgiu, absenţa absolută de pigment colorat, perfecţiunea
desenului, faptul că figura este un negativ fotografic şi un pozitiv optic,
operele de artă începând din secolul al IV-lea, miniaturile reprezentând omul
din Giulgiu şi aşa mai departe?
Dacă este un fals, este un
fals miraculos!
Dimpotrivă, putem spune că
este o icoană extraordinară care reprezintă suferinţele lui Isus şi este un dar
din partea lui Dumnezeu!
După toate dovezile enumerate, rămâne certitudinea
că imaginea Giulgiului este unică!
Putem spune împreună cu
Paul Claudel: „Giulgiul este mai mult decât o icoană, este o Prezenţă!”
Capitolul
3. LĂMURIRI PRIVIND GIULGIUL
Clarificări referitoare la
evanghelii
(Mt 27, 59-60; Mc 15, 46-47; Lc 23, 53-54; 24, 12; In 19, 40-42; 20, 5-10)
Cât priveşte relatarea
evanghelică, se impun atenţiei noastre câteva probleme, mai ales cele
referitoare la traducerea Evangheliilor, ele necesitând unele clarificări,
deoarece apar întrebări de tipul: „Trupul lui Isus a fost înfăşurat cu fâşii
sau cu un Giulgiu?” „Ce este ştergarul acela despre care vorbeşte Ioan?” „Se
pare că informaţiile din Evanghelii nu corespund.” Unele traduceri afectează
autenticitatea Giulgiului. Să încercăm să clarificăm unele aspecte.
1. Giulgiul şi fâşiile
Acolo unde în textul grec este
scris: „bucăţi de pânză”, nu se poate înţelege „fâşii”; ci trebuie să se
înţeleagă „Giulgiu”. Deoarece, în realitate, evreii înfăşurau cadavrul cu un Giulgiu,
nu cu fâşii: nu trebuie să-i confundăm cu egiptenii! În plus, în textul grec se
găsesc două cuvinte care au acelaşi sens cu „linţoliu” sau „Giulgiu”. Aceste
cuvinte sunt sindon, şi othonen - othonia. Aceste cuvinte sunt folosite la forma de plural în
Evanghelia aparţinând lui Ioan, la singular la Matei şi la Marcu ; la singular şi la plural la Luca. Cuvintele
amintite semnifică „ţesături uşoare”, prin care se poate înţelege un fel de
cearşaf, nu „fâşii”, şi nici „bucăţi de pânză”. Atunci când în Evanghelie
cuvintele „othon, othonia şi sindon” sunt traduse în română prin „bucăţi de pânză”, acestea
denumesc de fapt „Giulgiul”.
Interpretarea cea mai
corectă este dată de un detaliu întâlnit în Evanghelia după Marcu (Mc 14, 51).
În gradina Ghetsemani un
tânăr nu avea pe el decât o pânză, „sindon”, datorită căreia reuşeşte să scape de
cei care voiau să-l aresteze, fugind complet gol.
De asemenea, în viziunea
sa despre universalitatea Bisericii, Simon Petru vede o pânză mare, „othon”,
care coboară din Cer (Fap. 10, 9-16). Acest cuvânt poate desemna un linţoliu şi
o pânză de corabie, fiind, prin urmare, departe de sensul de „fâşii” şi mai
aproape de sensul de „Giulgiu”.
De asemenea, când Petru şi
un alt discipol vin la mormânt, ei observă câteva lucruri importante pe care
textul le sublinează de trei ori: „nişte pânze care acopereau trupul” . Aceste
pânze au înţeles de „Giulgiu”.
Şi aici se impune altă precizare. Amândoi, Ioan şi Petru, constată că
pânzele sunt „aşezate” (In 20, 4-8).
Multe traduceri ne trimit către o
pistă falsă (aşa cum s-a întâmplat cu fâşiile şi cu bucăţile de pânză) prin
înlocuirea verbului din limba greacă intranzitiv cheimene, cu verbul tranzitiv a
aşeza. Verbul „cheimene” îl traduc cu „aşezate”. Acest lucru creează
impresia că pânzele au fost puse sau chiar aşezate de cineva (In 20, 6-7), dar nu
este vorba de aşa ceva. Mai mult, câteva Codexuri antice precizează că „au
văzut Giulgiul” (othonia) „μoνα”, ceea ce înseamnă „gol” (In 20,5; cfr. A. Merk, Novum T. graece et latine, Roma 1957, p.387, nota 5 ).
Mesajul în acest caz este acesta: „Trupul a
dispărut şi învelitoarea sa din pânză (Giulgiul) este de acum înainte acolo ca
o crisalidă goală, fără energie”. Acest lucru înseamnă că discipolul vede
învelitoarea din pânză a trupului (Giulgiul), care „stă” acolo ca o crisalidă „dezumflată”,
lipsită de prezenţa trupului şi, de aceea, el crede! Mai şocant chiar decât
indiciul mormântului gol este acela al Giulgiului gol!
În unele traduceri
există şi alte devieri de sens care afectează, de această dată, verbele şi ca
urmare schimbă sensul naraţiunii, dăunând valorii autenticităţii Giulgiului.
Lexicul Evangheliilor
deosebeşte „ţesătura care înfăşoară” de
„cea care leagă” (In 11, 44). Aşadar,
„fâşiile”, despre care se vorbeşte în momentul învierii lui Lazăr, nu sunt
fâşii care înfăşoară trupul, ci „fâşii” care leagă trupul şi, pentru acestea,
se foloseşte cuvântul „cheiriais”, cuvânt grec potrivit pentru a se înţelege „pânze
care leagă”. În cazul lui Isus nu se foloseşte acest cuvânt, ci termenul de othon care desemnează ceva care
înfăşoară, nu leagă trupul. Pe de altă parte, când evanghelistul foloseşte forma
de plural în locul singularului, respectiv othonia
în loc de othonen, subliniază
singularitatea şi distingerea linţoliului în sine, aspect caracteristic limbii
iudaice. Aşadar, evangheliştii Ioan şi Luca, nu vorbesc despre fâşiile de
pânză care reţineau Giulgiul ca să nu alunece, ci vorbesc despre ceva care se
înfăşoară în jurul corpului lui Isus: „Giulgiul”. Dacă Marcu spune că Iosif din
Arimateea înfăşoară trupul lui Isus cu o pânză (forma de singular), aceasta
este Giulgiul. Şi când Ioan spune că îl înfăşoară cu pânze (la plural), înseamnă că îl înfăşoară pe Isus cu Giulgiul
exprimat printr-un termen folosit la plural. Este un procedeu stilistic folosit
des la evrei, şi nu numai la ei, numit metonimie, care constă în folosirea
pluralului în loc de singular, a singularului în loc de plural, a părţii pentru
întreg, a întregului pentru parte. Traducerea „îl
leagă cu pânze” nu redă în totalitate ideea textului, iar forma corectă ar trebui
să fie: „îl înfăşoară cu Giulgiul”. Dovadă este fraza din Evanghelia lui
Ioan: „cum este obiceiul la evrei”. Evreii nu legau trupul, ci îl înfăşurau! Nu
l-au legat ca egiptenii cu fâşii, ci l-au înfăşurat cu Giulgiul. Aşadar, trupul
lui Isus a fost numai înfăşurat cu Giulgiul. Nu existau fâşii care să-l ţină
legat.
2. Ştergarul
Acest cuvânt, în greacă şi
latină soudarion (în română „ştergar”),
indică o batistă care poate fi utilizată pentru a şterge sudoarea. În
ritualurile funebre, el este un ştergar legat în jurul feţei, ca în cazul lui
Lazăr (In 11, 44). După învierea lui Isus, această ţesătură este pusă separat,
nu prin aşezarea sa, ci prin înfăţişarea sa. Spre deosebire de alte ţesături ea
nu este împăturită, ci „făcută sul” (Ioan foloseşte întotdeauna termeni
precişi) şi se află într-un anumit loc, ceea ce nu înseamnă într-un alt loc, ci
în acelaşi loc: persoana respectivă a dispărut, lăsând ştergarul aşa cum era,
boltit; el arăta în mod diferit faţă de Giulgiu!
3. Concordanţa între
evanghelişti
Toţi cei patru
evanghelişti confirmă că Isus a avut o înmormântare aparte, graţie intervenţiei
lui Iosif din Arimateea pe lângă Pilat. Toţi spun că trupul lui Isus a fost
înfăşurat într-o pânză. Acest lucru este confirmat şi de faptul că obiceiul
este prezent şi acum la evrei: ei şi astăzi îngroapă mortul complet gol, înfăşurat
într-un cearşaf în poziţie longitudinală. Termenii diferiţi folosiţi de evanghelişti
pentru a denumi Giulgiul nu creează probleme. Evanghelişti numesc pânza în care
a fost înfăşurat Isus: sindon, othonia, othonen, Giulgiu, Giulgiuri (fâşii), cuvinte care desemnează, fără
deosebiri pentru toţi: pânză mare, pânză, linţoliu, văl mare, Giulgiu. Marcu,
Matei şi Luca vorbesc despre o singură pânză, un fel de cearşaf de înmormântare
numit: othon, sindon, Giulgiu. Ioan şi Luca (Lc 23,52, In 24, 12) alternează
această denumire cu o altă: othonia (Giulgiuri),
evident sinonimă cu precedenta. Termenul de othonia
e sinonimul folosit de Luca şi Ioan pentru a spune Giulgiu. Folosirea
pluralului în loc de singular (othonia
nu othon, Giulgiuri nu Giulgiu), este
un procedeu stilistic folosit în limba ebraică pentru a indica: onoare,
respect. De exemplu, Dumnezeu este numit: ELOIM (zei), la plural, pentru a
sublinia adoraţie, mister, respect. În acest caz nu există între evanghelişti
nici o discordanţă privind terminologia folosită.
Unica diferenţă, dar care îmbogăţeşte
frumuseţea textului, o întâlnim în
Evanghelia lui Ioan, care vorbeşte de un alt veşmânt funerar: „soudarium”, marama, care a fost pusă în
jurul capului lui Isus pentru a-i ţine gura închisă aşa cum se foloseşte şi la
noi. Ioan descrie cu acurateţe aceste veşminte pe care le vede când vizitează
mormântul gol. Felul în care găseşte veşmintele îl face credincios: „a văzut şi
a crezut” (In 20, 9). Ce anume din ceea ce a văzut l-a determinat să creadă în
Înviere şi nu în furtul cadavrului, presupus de Magdalena? Hainele nu erau
câtuşi de puţin deranjate şi lăsau să se întrevadă lipsa cadavrului. Giulgiul
era „dezumflat” şi „soudarium-ul” se afla în acelaşi loc şi în aceeaşi formă! Cert
este că, văzând toate acestea, este greu să nu crezi!!!
Capitolul
4. GIULGIUL ŞI SUFERINTELE[31]
Cu inima umilă şi deschisă
să mergem acum să privim Giulgiul sfânt care ne va şopti cuvintele Evangheliei
prin rănile Omului înfăşurat în Giulgiu, răni pe care însuşi Giulgiul ni le va
arăta.
1.
Faţa (In 18, 20-22)
Pe amprenta feţei se poate
observa cum nasul a fost dezaxat de o lovitură de baston. Această lovitură este
mai vizibilă pe negativul fotografic; este clară şi direcţia loviturii de
baston, scoasă mai bine în evidenţă de către imaginea tridimensională.
Se poate observa apoi mult sânge coagulat pe frunte şi de-a lungul părului.
La mijlocul frunţii, există o mică scurgere de sânge venos, în formă de trei întors, ca urmare a rănirii unei vene. La marginea de sus a frunţii două picături de sânge se scurg de la o rană superficială din partea dreaptă
. Pe ceafă ies la iveală numeroase
urme de hemoragie cu aceeaşi fizionomie ca cea de pe frunte.
Sângele are într-adevăr
caracter artero-venos. Şirurile de spini înfigându-se profund, au lezat
probabil vreo ramură a arterelor occipitale şi câteva vene profunde. Leziunile
venelor şi arterelor sunt cauzate de aşa-numita „încoronare cu spini”.
3. Spinii (In 19,2)
Spinii care formează
coroana-cască pusă pe capul Omului din Giulgiu erau probabil aceia pe care
botaniştii îi cunosc sub numele de „zizyphus spina Christi”. Aceşti spini au
următoarea proprietate: dacă sunt apăsaţi uşor, se îndoaie, dar nu penetrează;
în schimb, dacă sunt presaţi cu violenţă, pătrund ca nişte ace.
4. Loviturile provocate de biciuire (In 19, 1.14-16)
Omul Giulgiului este plin
de răni şi lovituri. Experţii au numărat cca 100-120 de lovituri. Se pare că
numai faţa nu a fost atinsă de lovituri (sau poate nu sunt vizibile datorită sângelui
abundent). Loviturile au fost aplicate cu precădere în zona umerilor şi a
coapselor. Biciuitorii au fost doi, de înălţime diferită, iar cel biciuit
stătea aplecat şi cu spatele dezvelit.
5. (Mt 27, 26; Mc 15, 15)
un model de bici
Modelul
din figură este un exemplar de bici ale cărui bile (taxilli) suprapuse pe urmele biciuirii lăsate pe trup, ne fac să
înţelegem că acesta coincide cu obiectul folosit. Oricum, pentru biciuirea omului
de pe Giulgiu au fost folosite, probabil, două feluri de bice: unul cu
bile la capătul curelelor, altul cu cârlige; lovitura biciului, aşadar, pe
lângă vânătăi, provoca şi sfâşieri.
6. Drumul parcurs de către condamnat (In 19,16-18)
Imaginea de pe Linţoliu a înregistrat cum a fost şi drumul parcurs de Omul Giulgiului către locul osândei finale.
Umerii lui au fost frecaţi de „patibulum”, bârna transversală a crucii, legată de braţele condamnatului. Ea trebuie să fi fost lungă de un metru şi şaizeci de centimetri şi să fi cântărit aproximativ 40-50 de kilograme.
Căderile
Zigoma dreaptă,
sprâncenele, centrul frunţii, ambii genunchi şi parţial zigoma stângă poartă
semnele evidente a cel puţin trei lovituri provocate de cădere. Evanghelia
confirmă aceste aspecte în mod indirect: Simon din Cirene este constrâns de
centurionul roman să ducă crucea lui Isus. „Şi cum îl duceau, îl prinseră pe un
oarecare Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp, şi-i puseră în spate
crucea, să o ducă în urma lui Isus” (Lc 23, 26-27).
7. Răstignirea (Lc 23,33)
„Când au ajuns la locul
numit Craniul, îl răstigniră acolo” (Lc 23, 33). Răstignirea era folosită des
în antichitate. Herodot constată că această practică exista în Asia Mică la
greci şi în Africa la cartaginezi, fiind preluată de la persani. Istoria
aminteşte de mii de răstigniţi în primăvara anului 71 î.C. În timpul revoltei
lui Spartacus cca 6000 de sclavi au fost
răstigniţi pe strada Appia din ordinul lui M. Liciniu Crassus. Două mii de
răzvrătiţi iudei au fost condamnaţi să fie răstigniţi în anul 4 î.C. de către
guvernatorul roman în Siria Quintilius Varo; „o mulţime de bandiţi” au fost
răstigniţi în Palestina de către procuratorul roman Felix (52-60 d.C.).
În anul 70 d.C., în timpul
asedierii Ierusalimului, mulţi oameni din cetate au fost răstigniţi: „500 pe zi
sau mai mulţi”. Răstigniţii puteau să reziste mult, chiar şi două zile. Pentru
a-i face să moară mai repede, li se zdrobeau picioarele. Răstignirea a fost
abolită de către Împăratul Constantin şi niciodată n-a mai fost practicată
legal.
8. Picioarele (In 19, 33)
Cele două picioare au fost
prinse în cuie încrucişate, stângul fiind deasupra celui drept, care se
sprijinea pe bârna crucii. Picioarele Răstignitului de pe Giulgiu nu sunt
zdrobite, cum spune Evanghelia.
Acesta a fost prelucrat pentru a fi asemănător cu cel care a străpuns picioarele lui Isus. Modelul a fost cuiul care se păstrează în Capela Sfintelor relicve în „Bazilica Sfintei Crucii în Ierusalim” din Roma (Italia)[32].
Dacă urmărim cu atenţie amprenta piciorului drept, putem vedea două pete negre de sânge care creează impresia că ar fi fost două cuie, care au străpuns picioarele lui Isus. Într-adevăr pata de deasupra călcâiului este sângele coagulat în mormânt.
9. Mâinile şi braţele
Pe Giulgiu braţele sunt
încrucişate şi mâna stângă acoperă o parte din cea dreaptă. Rana este în carp,
între osişoarele pulsului şi nu în palmă, aşa cum e redată în reprezentările
artistice. A fost studiat şi experimentat locul cuiului şi aşa-numitul „spaţiu
al lui Destot”, unde cuiul poate să treacă destul de uşor, rănind însă nervul
senzitiv-motoriu, care, atunci când e lovit, declanşează o durere atroce.
Petele de sânge nu sunt prezente în mod continuu de-a lungul niciunuia dintre
cele două braţe.
Antebraţul drept este
străbătut de pete de sânge care se întrerup şi se intersectează, urmând
direcţia braţului. Stângul, în schimb, prezintă două dâre separate, ambele
oblice.
10. Poziţia pe cruce
Sângele care a curs, a
permis reconstituirea poziţiei corpului pe cruce. Braţele formau unghiuri
diferite faţă de braţul crucii. Acest lucru înseamnă că poziţia condamnatului varia
din când în când, în funcţie de mişcare, de aplecare şi de înălţare, necesare
pentru a putea vorbi, pentru a lua un pic de aer ca să nu moară imediat
asfixiat.
11. Rana coastei (In 19, 33-34)
Rana produsă de suliţă iese în evidenţă, la fel ca
şi rănile cuielor de la mâini şi de la picioare. Ea se află în dreapta, pe
partea anterioară a toracelui, între coasta a cincia şi a şasea. Are formă
ovală şi măsoară 4,5 cm
lungime şi 1,5 cm
lăţime. În jurul rănii se vede o pată extinsă, distrusă în parte de incendiu.
Dimensiunile sale sunt de 6 cm
x 15 cm .
Acesta este sângele fără ser, ieşit după moarte, din rana produsă de suliţă,
care s-a adunat anterior în adâncitura pleurei în urma uneia dintre multele
traume suferite de Isus în timpul pătimirii.
Lovitura suliţei ar fi făcut să curgă mai întâi
partea roşie, apoi cea seroasă, aşa cum notează Ioan: „Ieşi sânge şi apă” (In
19, 34)[33].
12. Reconstruirea rănii (In 19, 10-40)
Reconstituirea şi
evidenţierea loviturii de suliţă cauzate Omului Giulgiului, precum şi
stabilirea tipului de sânge care a curs din această rană, demonstrează că
acesta era cu siguranţă deja mort când a fost înfăşurat în pânză. Sângele care
a pătat pânza în acel loc este în fază de descompunere: este sângele unui cadavru.
Urmele de pe Giulgiul Străpungerea lui Isus
13. Sângele de lângă rinichi ( In19, 41-42)
Două scurgeri de sânge
sunt evidente în zona rinichilor. Ele au format o urmă de sânge care se poate
observa transversal lângă şolduri. Este sângele unui om mort. El s-a adunat
acolo atunci când trupul Omului din Giulgiu a fost depus în mormânt.
Capitolul
5. GIULGIUL ŞI CALEA CRUCII
1. Spiritualitatea şi Giulgiul
În
spiritualitatea care s-a dezvoltat în Biserică, fie prin venerarea
icoanelor, fie prin devoţiunea încărcată cu elemente sensibile, precum şi
metoda însăşi propusă de sfântul Ignaţiu de Loyola în exerciţiile spirituale,
s-a recurs la elementul vizual şi imaginativ („compositio loci”),
considerându-l de mare ajutor pentru favorizarea concentrării sufletului asupra
misterului. Pe de altă parte, aceasta este o metodă care corespunde chiar
logicii Întrupării: „Dumnezeu a dorit să ia, în Isus, trăsături omeneşti, iar
noi suntem invitaţi să intrăm în contact cu misterul său divin prin realitatea
sa omenească.”[34]
Vederea Giulgiului intră
în această spiritualitate a devoţiunii şi poate favoriza concentrarea
sufletului asupra misterului mântuirii prin meditarea asupra Omului - Dumnezeu
răstignit şi înviat, o meditaţie care devine extrem de folositoare pentru că ea
deschide inima şi viaţa spre rugăciune şi spre absolut. În paralel cu această
spiritualitate, vrem acum să medităm la raportul pe
care îl are Giulgiul, conform Evangheliei, cu viaţa noastră sufletească.
Confruntarea dintre
Evanghelii şi Giulgiu ne convinge că Linţoliul Sfânt este într-adevăr un
document original al Pătimirii, Morţii şi Învierii lui Cristos, şi o întâlnire
de credinţă.
Giulgiul şi
Euharistia
Giulgiul,
care prin semnele sale revelează o prezenţă sfântă, are o legătură evidentă cu
Euharistia. Aceasta este Prezenţa care nu exclude celelalte prezenţe ale lui Cristos,
ci le presupune şi le aminteşte. Giulgiul, ca şi Euharistia, este un semn care,
prin credinţa şi harul lui Dumnezeu, produce efecte sufleteşti în cel care îl
vede şi îl înţelege, îl recunoaşte şi îl cinsteşte. Giulgiul este Prezenţa
Omului Pătimirii. Euharistia este Prezenţa în sensul profund şi primar de „jertfă”. „În ea Cristos actualizează din
nou jertfa săvârşită o dată pentru totdeauna pe Golgota. Giulgiul, care prin
amprentele sale ni-l arată pe Omul Pătimirii, devine Memorial ce vesteşte Moartea
lui Isus. Giulgiul, care ne arată Pătimirea şi Moartea lui Isus, ne dezvăluie
şi semnele învierii sale, mărturisind, altfel decât Euharistia, moartea şi
învierea lui Isus până când El va veni. De aceea, Giulgiul, ca şi Euharistia,
este memorialul misterului mântuirii noastre şi se află în relaţie strânsă cu
Sfântă Taină euharistică.
Iubirea
Doar Iubirea divină ne
poate descoperi sensul morţii lui Cristos. „El m-a iubit şi s-a dat pe sine
pentru mine” - afirmă Sfântul Paul (Gal 2, 20). Cuvântul revelat ne face
cunoscut într-un mod foarte evident că iubirea este cauza morţii lui Cristos.
În consecinţă, moartea lui Cristos nu este doar un mister de durere, care ne
întristează, ci este prin excelenţă mijlocul prin care iubirea se face
cunoscută.
În acest sens, Sfântul
Paul, plin de entuziasm, se adresa corintenilor exclamând: „Într-adevăr, n-am
voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit” (1Cor
2, 2). Pentru ce a fost răstignit Cristos? Pentru că acolo, pe Cruce, unde Fiul
Său a murit, Dumnezeu Tatăl a vrut să-şi manifeste iubirea infinită faţă de om,
pentru că prin acest mister al morţii Fiului Său, El a voit să ne mântuiască.
Sfântul Bernard
adresându-se unui creştin spunea: „Aici trebuie să privească omul ca să-şi dea
seama cât de mult se îngrijeşte Dumnezeu de el; de aici poate omul să afle ce
gândeşte sau ce simte Dumnezeu pentru el. Nu te uita, omule, la ce suferi tu,
ci la ceea ce a suferit El. Din ceea ce a făcut pentru tine, recunoaşte-ţi
valoarea pe care o ai în faţa lui pentru ca, în iubirea lui pentru oameni, să-i
descoperi bunătatea. De fapt, cu cât s-a făcut mai mic din iubire faţă de
oameni, cu atât mai mare s-a descoperit în bunătate şi, cu cât s-a făcut mai
umil, cu atât îmi este mai drag. Apostolul spune: „S-a arătat bunătatea şi
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru” (Tit 3, 4). Desigur, mari
şi evidente sunt bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Şi ce mare
dovadă de iubire ne-a dat cel care a avut grijă să unească natura umană cu cea
divină dăruindu-se pe sine în locul nostru, pentru noi!”[35].
Amintirea Pătimirilor lui Isus este atunci experienţa iubirii lui Dumnezeu.
Contemplarea Giulgiului care ne arată Pătimirile lui Isus este atunci pricina
descoperirii iubirii Tatălui.
2. Contemplaţie şi rugăciune
Meditând cu ajutorul
Giulgiului din Torino acest mister de durere şi de iubire, împreună cu Maria,
conştientizez că sunt în prezenţa lui Isus Cristos cel Înviat... Încerc să
trezesc în mine dorinţa de a fi cu El... Mă simt lângă Isus, Om şi Dumnezeu,
care poartă crucea pentru mine. Încerc să mi-l imaginez pe acest Om deosebit în
faţa ochilor mei... Un om gata să fie umilit, să poarte crucea, să-şi dea viaţa
din toată inima...
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
„Fii binecuvântat, Domnul meu Isus Cristos şi cinste ţie, Domnul meu Isus Cristos, pentru că ai asudat sânge din trupul tău nevinovat de teama
pătimirii şi morţii tale, realizând
totuşi răscumpărarea noastră, pe care
doreai să o duci la îndeplinire, arătând astfel clar iubirea ta faţă de
neamul omenesc.”
Rănile
biciuirii pe tot corpul
1. „Atunci Pilat a trimis să fie prins Isus şi l-a dat să fie biciuit” (In
19, 1).
2. „Am dat spatele celor care mă biciuiau” (Is 50, 6).
„Nimeni nu are o iubire mai mare
decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi...” (In 15, 13).
Într-o rugăciune spontană îi mulţumesc lui Isus pentru jertfa asumată
pentru mine, pentru întreaga omenire... şi cer puterea de a duce crucea de
fiecare zi împreună cu El. (O mică pauză…)
„Laudă ţie, Domnul meu
Isus Cristos, pentru că ai permis cu atâta răbdare să fii legat de
un stâlp, să fii biciuit în mod inuman, să fii dus plin de sânge ca să fii
judecat de Pilat, că te-ai arătat ca un miel nevinovat dus la sacrificare .”
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
.
Rănile de
la cap şi contuziile de pe faţă
1. „Şi soldaţii, împletind o cunună din spini, i-au aşezat-o pe cap şi îl
loveau” (In 19, 2-3).
2. „Şi lovindu-l peste cap cu o trestie, îl scuipau” (Mc 15, 19).
„Cristos a murit pentru
noi când eram încă păcătoşi” (Rom 5, 8). „El s-a dat pe sine pentru toţi” (1Tm
2, 6).
Comuniunea cu misterul morţii lui Cristos este esenţială pentru fiecare
creştin. Mai întâi, pentru că el este botezat întru moartea lui Cristos (cf.
Rom 6, 3), iar apoi pentru că la fiecare celebrare euharistică, acest eveniment
sângeros al Crucii se celebrează într-un mod nesângeros. Sfântul Paul ne
aminteşte că de fiecare dată când vom mânca din Sfântă Pâine şi vom bea din
Potirul Mântuirii, „moartea Domnului o vestim, până când va veni” (1Cor 11, 26).
Se poate spune că cel care vesteşte moartea lui Cristos, atunci când se
împărtăşeşte, vesteşte, de asemenea, şi cauza acestei morţi, care este iubirea
lui Dumnezeu. Această iubire, „revărsată în inimile noastre de către Duhul
Sfânt care ni s-a dat” (Rom 5, 5), ne cheamă să o imităm.
„Mărire ţie, Domnul meu
Isus Cristos, pentru că ai fost batjocorit când, îmbrăcat cu o
haină de purpură, ai fost încoronat cu spini foarte ascuţiţi şi că ai îndurat
cu răbdare infinită ca faţa ta glorioasă să fie acoperită cu scuipat, ca ochii tăi să fie acoperiţi, ca faţa ta să fie lovită puternic de mâinile
sacrilege ale oamenilor păcătoşi.”
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
Contuziile
Umărul stâng şi rana de pe umărul
drept. Rănile de la genunchi provocate de căderi
1. „El, purtând crucea, se îndrepta spre locul Căpăţânii, numit în ebraică
Golgota” (In 19, 17).
2. „În timp ce ieşeau, au întâlnit un om din Cirene numit Simon şi l-au
constrâns să ducă crucea lui Isus” (Mt 27, 32).
Cea mai importantă şi
deosebită taină a vieţii şi a credinţei noastre creştine este misterul pascal.
Creştinii sunt chemaţi de Isus să participe în mod conştient la opera mântuirii
în misterul pascal, acceptând împreună cu El crucea de fiecare zi, suferinţa şi
moartea, pentru răscumpărarea lumii, pentru binele semenilor.
„Fii binecuvântat,
Domnul meu Isus Cristos, pentru că ai răscumpărat sufletele prin sângele tău
preţios şi prin moartea ta preasfântă şi
pentru că le-ai condus cu milostivire din exil la viata veşnică.”
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
Semnele
rănilor de la mâini şi de la picioare
1. „Când au ajuns la locul numit al Căpăţânii, l-au răstignit pe El şi pe
cei doi răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga” (Lc 23, 33).
Dacă îmi asum crucea mea personală în mod liber
prin Duhul Sfânt care umple viaţa mea, toate suferinţele devin o forţă
purificatoare pentru o unire mai profundă cu Dumnezeu, pentru o participare mai
eficientă la opera mântuirii.
„Cinste ţie, Domnul meu
Isus Cristos, pentru că te-ai lăsat condamnat la moartea pe cruce
în trupul tău sfânt, stropit în întregime de sânge; pentru că ai purtat
cu durere
crucea pe umerii tăi sfinţi şi că ai voit să fii pironit pe lemnul
crucii după ce ai fost târât cu cruzime la locul pătimirii şi ai fost despuiat de hainele
tale.”
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
Moartea
şi rana din coastă
1. „După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească
Scriptura a zis: Mi-e sete... Şi, după ce a luat oţetul, Isus a zis: S-a
împlinit! Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul” (In 19, 28-30).
2. „Venind la Isus
şi văzând că era deja mort, nu i-au mai zdrobit fluierele picioarelor…” (In 19,
33-34).
Noi, creştinii, suntem conştienţi de faptul că, din momentul în care Isus a
luat lemnul crucii şi şi-a dat viaţa pentru noi, toate durerile, toate
suferinţele noastre au un sens, toţi suntem părtaşi la misterul crucii, dar şi
de faptul că Isus este prezent în fiecare durere.
„Laudă veşnică să-ţi fie, Domnul meu Isus Cristos. pentru fiecare oră în care pentru noi păcătoşii ai îndurat pe cruce cele mai mari amărăciuni şi suferinţe; durerile foarte mari ale rănilor tale pătrundeau în mod oribil în sufletul tău
fericit şi străpungeau cu cruzime inima ta preasfântă, până când, oprindu-se inima, ţi-ai dat în mod fericit duhul şi, înclinându-ţi
capul, l-ai încredinţat cu toată umilinţa în mâinile lui
Dumnezeu Tatăl, rămânând cu trupul rece, mort.”
- Ne închinăm ţie,
Cristoase, şi te binecuvântăm!
- Căci prin Sfânta ta
Cruce ai răscumpărat lumea.
„Mărire ţie. Domnul meu Isus Cristos, pentru că ai voit ca trupul tău binecuvântat să fie dat jos de pe cruce de către
prietenii tăi, să fie încredinţat în braţele Mamei tale îndurerate şi învelit de către ea în giulgiuri şi să fie închis în mormânt şi păzit de soldaţi.
Cinste veşnică ţie, Domnul meu Isus Cristos, pentru că ai înviat din morţi a treia zi si că te-ai arătat viu celor pe care i-ai ales
dinainte.”
Bucura te Maria.
„Fii binecuvântat, lăudat şi preamărit în veci, Domnul meu Isus, care şezi pe tron în împărăţia cerurilor, în gloria maiestăţii tale, viu cu trupul, cu toate mădularele tale preasfânte, pe care le-ai luat din trupul Fecioarei. Astfel, vei veni în ziua judecăţii, pentru a judeca sufletele tuturor celor vii şi ale tuturor celor morţi: tu, care vieţuieşti şi domneşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.”[36]
Cristos din Giulgiu (Sculptură de Luigi
Enzo Mattei, 1999, Bologna)
Capitolul
6. GIULGIUL ŞI ÎNVIEREA
1. Semnele Învierii
„Cristos a murit pentru
noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu el” (1Tes 5,
10). Giulgiul, prin imaginea imprimată, pune în lumină înfăţişarea mântuitoare
a morţii lui Cristos, aspect care trebuie totuşi precizat: nu poate fi
niciodată separat de misterul Învierii, căci spune apostolul: „Dacă Cristos n-a
înviat, zadarnică este credinţa voastră” (1Cor 15, 17).
Acesta înseamnă că
imaginea imprimată pe Giulgiu poartă semnul netăgăduit al Învierii. Pentru a
înţelege acest adevăr este indispensabil să examinăm Giulgiul sub lumina
Evangheliilor. Citim în Evanghelie: „A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol
şi au venit la mormânt. Alergau amândoi, dar celălalt discipol a alergat mai
repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut
Giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl
urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile care zăceau golite, şi
ştergarul, care fusese pe capul lui, care nu era aşezat la fel ca şi Giulgiurile, ci altfel făcut sul, în acelaşi loc.
Atunci a intrat şi celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi
a crezut” (In 20, 3-8).
Astfel, Giulgiul şi
pânzele devin semn al Învierii şi confirmă adevărul cuvintelor lui Isus: „Cine-şi
pierde viaţa pentru mine o va afla” (Matei 10,39); şi „cine se încrede în mine
va primi viaţa veşnică” (Matei 19, 29).
2.
Consideraţii
concluzive
Când stai în faţa
Giulgiului, poţi vedea un pozitiv fotografic care, însă, este un negativ optic
şi, de aceea, cu greu distingi figura Omului din Giulgiu. Dar când eşti în faţa
negativului fotografic al Giulgiului, ai înaintea ochilor pozitivul optic şi
vezi bine figura acestui Om al Giulgiului. În primul caz, tot ce se vede este
ceva reflectat într-o oglindă, astfel încât îţi dă impresia că tu eşti cel care
se oglindeşte. Se pare că Omul Giulgiului ar vrea să-ţi spună că tu eşti cel
răstignit sau că tu eşti în El…. De fapt, tu mişti instinctiv unul din braţe ca
să afli căruia îi corespunde, într-adevăr, cel pe care îl vezi. Oglindirea în
El, în Omul Giulgiului, este misterul Linţoliului Sfânt, misterul
răscumpărării.
E un strigăt care spune:
„Pentru tine m-am jertfit!” Mai mult: „În locul tău m-am dăruit!... Acum intră
tu în mine.”
Din acest motiv, Giulgiul din Torino, care este
mărturia pătimirilor lui Cristos, este şi mărturia pătimirilor omenirii. Dar
Giulgiul devine şi ocazia de a experimenta credinţa. Dacă prin el se poate
înţelege care a fost iubirea care l-a împins pe Cristos să se ofere ca jertfă
pe altarul Crucii, Giulgiul îl va inspira şi pe creştin la aceeaşi jertfă,
chiar dacă ea nu este sângeroasă.
Totuşi, pentru ca jertfa lui să fie plăcută Domnului, ea trebuie să fie făcută în comuniune cu singura jertfă perfectă, cea
a lui Cristos. Astfel, creştinul care trăieşte în Cristos, care se
jertfeşte din iubire şi recunoştinţă către Cristos, care se dăruieşte lui
Dumnezeu şi aproapelui, moare pentru sine şi devine o jertfă vie, sfântă şi
bineplăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12, 1)
datorită comuniunii sale cu Cristos cel răstignit, devine un alt Isus, oglinda
Lui, care îl va conduce la învierea de apoi. Întâlnirea cu Giulgiul ne îndeamnă
la aceasta.
Creştinul nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Cristos, în comuniune cu
Cel căruia i se cuvine toată cinstea şi mărirea în veci.
La 4 mai 1613, Sfântul
Francisc de Sales avea fericirea să ţină în mâinile sale, la Torino , sfântul Giulgiu.
Era o zi foarte călduroasă. Mai târziu îi scria sfintei Ioana de Chantal: „Acum
un an, pe vremea aceasta, eram la Torino. Sfântul Giulgiu era depus în mijlocul
unui popor numeros; mai multe picături de sudoare, care se prelingeau de pe
faţa mea, au căzut chiar pe sfântul Giulgiu. Din inima mea a ieşit această
rugăciune: „O, Mântuitorul meu, să amestec nevrednicele mele sudori cu ale tale!
Să-mi vărs sângele meu, viaţa mea, sentimentele mele în sângele tău sfânt!”
E tot ce ne dorim şi noi privind pe
Cristos cel răstignit de pe Giulgiu. În viaţa fiecăruia dintre noi sunt momente
inevitabile de suferinţă, de zbucium sufletesc, de abandonare, de inexprimabilă
amărăciune şi apăsare interioară; sunt aceleaşi lupte pe care trebuie să le
luăm de la capăt în fiecare zi; aceeaşi neputinţă de a smulge răul din jurul
nostru; atâtea iluzii care se destramă!
Amărăciunile noastre nu trebuie să se transforme în venin. Când suferinţa
ne smulge din inimă cuvintele pe care le-a rostit Isus pe cruce, trebuie să
simţim că suferinţa noastră se pierde în a sa ca o lacrimă într-un ocean. În
acele momente Cristos este alături de noi cu sfânta sa agonie.[38]
Când simţiţi dureri, puneţi-le alături de spinii coroanei lui Isus, zicea
don Bosco (MB XI, 363). Punctul culminant al relatării Evangheliei este
Pătimirea lui Isus care se termină cu condamnarea lui la moarte şi cu moartea sa
pe cruce.
Această Pătimire a lui Isus este, înainte de toate, simbolul pătimirilor
omenirii din toate timpurile. Într-adevăr, Isus nu a fost nici primul, nici
ultimul dintre cei care au suferit, dar este punctul de convieţuire al tuturor
suferinţilor.
În Pătimirea sa, aşa de
nedreaptă şi aşa de scandaloasă, pe care ne-o prezintă Giulgiului din Torino,
se află adunate la un loc toate pătimirile îngrozitoare ale întregii istorii
omeneşti. Această oroare a Crucii, în care se adună toate suferinţele lumii şi
ale istoriei, este primită şi însuşită de către Isus pentru a cuprinde în ea
forţa Învierii sale.[39]
Pentru aceasta putem să
spunem din nou, ca la început: „Giulgiul din Torino este o întâlnire de
credinţă” şi „Giulgiul din Torino revelează Pătimirile lui Cristos şi
Pătimirile omenirii.”
.
Sfânta Faţă - Catedrala din Chişinău
CONCLUZIE
„Vor
privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37).
Apostolul Toma l-a
recunoscut pe Isus ca „Domn şi Dumnezeu” când a pus mâna pe rana din coasta Sa.
Împreună cu el, şi noi să-l privim pe Cristos străpuns. Să recunoaştem în El
revelarea cea mai răscolitoare a iubirii lui Dumnezeu care cerşeşte iubirea de
la făptura Sa. Lui îi este sete de iubirea fiecăruia dintre noi.
Nu ne surprinde faptul că,
printre sfinţi, mulţi au găsit în Inima lui Isus expresia cea mai emoţionantă a
acestui mister de iubire. S-ar putea spune, de-a dreptul, că moartea lui Isus
pe cruce este, în realitate, expresia supremă a dragostei Tatălui faţă de
oameni. Isus a spus: „Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi
la mine” (In 12, 32). Într-adevăr, iubirea în care se unesc dăruirea gratuită
de sine şi dorinţa arzătoare de reciprocitate insuflă un entuziasm care
uşurează până şi sacrificiile cele mai grele. Răspunsul pe care Domnul îl
doreşte cu ardoare de la noi este, înainte de toate, ca noi să primim iubirea
Sa şi să ne lăsăm atraşi de El. Acceptarea iubirii Sale nu este însă îndeajuns. Trebuie să răspundem la o astfel de
iubire şi să ne angajăm apoi să o comunicăm altora: Cristos „mă atrage la Sine ” pentru a se uni cu
mine, pentru ca eu să învăţ să îi iubesc pe fraţii mei cu aceeaşi iubire ca a
Sa.
„Vor
privi la cel pe care l-au străpuns.”
Să privim cu încredere la
coasta străpunsă a lui Isus, din care au ieşit „sânge şi apă” (In 19, 34)!
Părinţii Bisericii au
considerat aceste elemente ca simboluri ale sacramentelor Botezului şi
Euharistiei. Cu apa Botezului, prin lucrarea Duhului Sfânt, ni se deschide
intimitatea iubirii trinitare. Apa şi sângele pe care le contemplăm pe Giulgiu,
simbol al iubirii Bunului Păstor, curge în noi în special prin sacramentul Botezului.
Contemplând Giulgiul şi amintindu-ne de Botezul nostru, suntem îndemnaţi să
ieşim din noi înşine pentru a ne deschide, într-o abandonare plină de
încredere, la îmbrăţişarea milostivă a Tatălui[40].
Sângele pe care îl contemplăm pe Giulgiu, simbol al iubirii Bunului Păstor,
curge în noi în special prin misterul euharistic:
„Euharistia ne atrage în actul de oferire al lui Isus... suntem implicaţi
în dinamica dăruirii sale” (Benedict al XVI-lea: Enciclica Deus caritas est, 13). Să trăim, aşadar, întâlnirea cu
Giulgiul şi meditarea asupra rănilor lui Isus ca pe o amintire a Botezului
nostru şi ca pe un moment euharistic, în care, primind iubirea mântuitoare a
lui Isus, învăţăm să o răspândim în jurul nostru prin fiecare gest şi cuvânt.
Contemplarea „celui pe
care l-au străpuns” ne va face aşadar să ne deschidem inimile faţă de ceilalţi,
recunoscând rănile provocate demnităţii fiinţei umane; ne va face, în mod
deosebit, să combatem orice formă de dispreţuire a vieţii şi de exploatare a
persoanei şi să alinăm dramele singurătăţii şi abandonării atâtor persoane.
„Vor
privi la cel pe care l-au străpuns.”
Acesta este misterul
Omului Giulgiului, misterul iubirii şi al răscumpărării. E un strigăt care
spune: „Pentru tine m-am jertfit!”, „În locul tău m-am dăruit! Acum... intră tu
în mine”.
Un strigăt care îndeamnă: „Nu
vă fie frică de Cristos, deschideţi-i lui porţile inimii voastre! (Ioan Paul al
II-lea).”
Imagine a lui
Cristos, Roma-San Clemente
APENDICE
Don Bosco şi Giulgiul
Când vorbim de Giulgiu
putem să ne gândim dacă acest interes pentru „cearşaful” sfânt se poate extinde
în domeniul tinerilor sau poate să fie ceva complementar şi lipsit de
importanţă. Ştim bine că don Bosco a fost un mare educator care a trăit la
Torino.
Putem să ne
întrebăm dacă el ştia de Giulgiul care se afla la el în oraş? Ce a făcut? L-a
ignorat? A propagat în rândul tinerilor săi devoţiunea faţă de acest obiect
sfânt? Don Bosco era unul dintre cei care au încercat să îi facă pe tineri să
fugă de păcat şi să le umple inima de iubirea lui Isus. Poate că a încercat să le inducă iubirea lui
Cristos răstignit, să îi facă să înţeleagă sacrificiul aceluia pe care Dumnezeu
ni l-a dat ca fiul său şi a acceptat ca el sa moară pe cruce pentru a ne salva
sufletele? Nu este nici un dubiu!
Tatăl şi maestrul
tinerilor nu a ignorat, ci a îmbogăţit iubirea acestora faţă de Isus, chiar
urmând patima lui, neignorând pentru nimic Giulgiul. Don Bosco s-a folosit de Giulgiul
pentru a-i ajuta pe tineri să facă din viaţa lor un răspuns generos pentru
marea iubire a lui Isus. Fapte şi documente certifică acest lucru!
Când mama lui, la Valdocco se simţi obosită
şi incapabilă de a purta greutatea atât de mare a atâtor tineri, care erau
dificili, don Bosco îi arată crucifixul spunându-i: „Mamă, priveşte...!”
Mama Margareta înclinând
capul îi spuse: „Ai dreptate!” şi rămase la Valdocco , dăruindu-se în totalitate pentru tineri,
până la moarte!
La începutul Postului Mare
din 1848, don Bosco hotărî ca în fiecare vineri tinerii săi să mediteze Patima
lui Isus prin intermediul Căii Sfintei Cruci.[41]
În conformitate cu scrisoarea lui din 1865[42], don
Bosco intenţiona să continue această practică şi pe viitor. Când prin anii 1840
scrise pentru tineri „Istoria Sacră”, în paragraful „Isus în mormânt” scrie: „Iosif
(din Arimateea) ajutat de Nicodim, alt discipol secret, a dat jos de pe cruce
corpul lui Isus, l-a îmbălsămat şi l-a învelit într-un cearşaf; l-a pus într-un
mormânt nou săpat în stâncă, unde nimeni nu mai fusese înmormântat acolo...” şi adaugă o notă în subsol: „Acest cearşaf
după multe evenimente minunate a fost dus la Torino unde se găseşte şi acum în Capela Regală a
sfântului Giulgiu, parte a Bisericii Metropolitane din acest oraş.”[43]
Dar asta nu este de ajuns!
Don Bosco nu doar cunoştea Sfântul Giulgiu şi istoria lui, dar îl venera
personal şi deseori mergea însoţit de tineri![44]
Există două momente documentate, care atestă devoţiunea lui, cu ocazia
expoziţiei din 21 aprilie 1842 şi a expoziţiei din 22 aprilie 1868, când el
merge cu tinerii de la oratoriu să venereze Giulgiul.
Prima oară se spune în mod
expres: „Don Bosco a mers cu toţi tinerii de la oratoriu. El se va îndurera de
durerile lui Isus şi ale Mamei sale făcând tinerii să urască păcatul şi să aibă
o iubire arzătoare faţă de Isus Răscumpărătorul; cel care în toată viaţa sa nu
pierdea ocazia ca să vorbească de Pătimirea Domnului şi de durerile mamei sale.”[45]
Este evident faptul că don
Bosco nu doar cunoştea, ci venera Giulgiul, şi îl considera un dar preţios al
lui Dumnezeu pentru a-i educa pe tineri, pentru a-i ajuta să îl iubească pe
Isus, ca să îi fie recunoscători pentru ceea ce a făcut pentru noi şi pentru
a-i convinge cu atât mai mult să nu îl mai ofenseze pe Isus prin păcat.
Grija şi spiritualitatea
formatoare a lui don Bosco, devoţiunea preotului Natale Noguier, primul
salezian interesat să fotografieze Giulgiul, şi lucrările ştiinţifice şi
devoţionale ale tuturor celorlalţi fii ai lui don Bosco, care în cursul
timpului au promovat diverse informaţii despre Giulgiul[46],
sunt un stimul puternic de a nu da uitării acest mare dar al Domnului,
cearşaful sfânt numit Giulgiu.
Papa Francisc întâi şi Giulgiul:
În ocazia expunerii a
Giulgiului în tranzmisiune televizată a Giulgiului din Torino pe 30 martie 2013,
Papa
Francisc a rostit un mesaj,
în care
se spune:
"Să
ne lăsăm ajunşi de această privire, care nu caută ochii noştri ci inima
noastră. Să ascultăm ceea ce vrea să ne spună, în tăcere, depăşind moartea
însăşi. Prin Sfântul Giulgiu ajunge la noi Cuvântul unic şi ultim al lui
Dumnezeu: Iubirea făcută om, întrupată în istoria noastră; Iubirea milostivă a
lui Dumnezeu care a luat asupra sa tot răul din lume pentru a ne elibera de
stăpânirea sa.
Această Faţă desfigurată se aseamănă cu atâtea
feţe de bărbaţi şi femei răniţi de o viaţă care nu respectă demnitatea lor, de
războaie şi violenţe care îi lovesc pe cei mai slabi...
Şi
totuşi Faţa de pe Giulgiu comunică o mare pace; acest Trup torturat exprimă o
maiestate suverană.
Este ca şi cum ar lăsa să transpară o energie
reţinută dar puternică, este ca şi cum ne-ar spune: ai încredere, nu-ţi pierde
speranţa;
forţa iubirii lui Dumnezeu, forţa Celui Înviat
învinge totul."....
"Contemplându-l pe Omul de pe Giulgiu, îmi însuşesc, în acest moment, rugăciunea pe care Sfântul Francisc de Assisi a rostit-o în faţa Crucifixului:
Dumnezeule preaînalt şi glorios,
luminează întunericul din inima mea.
Şi dă-mi credinţă dreaptă, speranţă sigură,
caritate perfectă, înţelepciune şi cunoaştere,
Doamne, ca să fac porunca Ta sfântă şi
adevărată. Amin."
( Sursa:Ercis
.ro- Catholica. ro- l’Avvenire.it, 31 martie 2013).
Întrebări (pentru reflecţia personală)
După toate aceste argumente prezentate, e bine să ne punem câteva întrebări concluzive:
·
Ce te-a impresionat mai mult în acest document sau relicvă originală şi unică?
·
·
Giulgiul ne este prezentat astăzi într-o epocă dominată de cultura
imaginilor. Ce-ţi sugerează acest lucru?
·
·
Giulgiul a fost definit ca „o imagine nefăcută de mâna omului”. Se poate vedea în aceasta o intervenţie specială
a lui Dumnezeu?
·
·
În privinţa Giulgiului, ştiinţa şi credinţa par să
fie de acord (excepţie făcând faimoasa datare cu carbon 14) cu autenticitatea acestui document considerându-l linţoliul funerar al lui
Isus. Ce părere ai despre acest lucru?
·
·
Întâlnirea cu Giulgiul din Torino a suscitat în tine o dorinţă de viaţă
nouă?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE |
A. DI GIGLIO, Giulgiul din Torino,
„Pauline”, Bucureşti, f. d.
A. GASPARI, La
Sindone interroga ancora în Maria Ausiliatrice revista din sanctuar Basilicii Mariei Ajutatoare - Torino, a.
XXIX, n.5, mai 2008, pp. 12-13.
A. MILANESIO-S. SIRACUSA- S.ZACA, Un’immagine
„inspiegabile”, Ed. Elledici, Leumann (Torino), 1998, ed. a două, 40 p.
B. BARBERIS-P.SAVARINO, Sindone,
radiodatazione e calcolo delle probabilita’, Ed. Elledici, Leumann
(Torino), 1998, ed. a două, 48 p.
DUMITRU MANOLACHE, O piatră de
poticnire. Giulgiul lui Iisus: „Lumea Credinţei”, martie 2005, Bacău, pp.
16-19.
EMANUELA MARINELLI, Leonardo Da
Vinci. Ma lasciamolo in pace!: „Bollettino Salesiano”, septembrie 2005, pp.
20-21.
ENCICLOPEDIE: La Chiesa e la sua storia, Nasce l’uomo moderno dal
1300 al 1500, „Jaca Book-Edizioni Paoline”, p. 15, 63.
G. COMPRI, L’Uomo della Sindone, ADAGP, Tokyo,
2007.
E. LAZZARIN, La sindone tra scienza e
fede, „Deganello”, Padova, 2006.
G. FANTI - E. MARINELLI, Cento prove
sulla Sindone, „Messaggero”, Padova, 2000.
G. GHIBERTI, Sindone le immagini 2002
/ Shroud images, Ed. ODPF, Torino Italia, 2002.
G. GHIBERTI, Sindone, Vangeli e vita
cristiana, Ed. Elledici, Leumann (Torino), 1998, ed.a două., 32 p.
G. M. ZACCONE, Sulle tracce della
Sindone. Storia antica e recente, Ed. Elledici, Leumann (Torino), 1998, ed.
a două, 64 p.
L. BONORA Il Volto dei Volti. Storia
del Volto di Cristo, „Astori”, Mogliano Veneto TV Italia, f. d.
L. BONORA, Sindone e Scienza. Storia
mistero ricerca, „Grupul Biblic Astori”, Mogliano Veneto Tv. Italia,1998.
MARIA TIMARU M. GHERGU, Giulgiul
sfânt: Almanahul „Presa bună”, 1999, pp. 105-113.
N. BALOSSINO, L’immagine della
Sindone.Ricerca fotografica e informatica, Ed. Elledici, Leumann (Torino),
1998, ed. a două, 48 p.
NOVUM TESTAMENTUM GRAECE ET LATINE
Apparatu critico instructum Edidit Augustinus Merk s. j., Roma, sumptibus
Pontificii Instituti Biblici, 1957, Editio VIII.
O. PETROSILLO, La Sindone. Da
contemplare, Ed. Elledici, Leumann (Torino), 1998, 64 p.
P.BAIMA BOLLONE- S.ZACA, La Sindone
al microscopio, Ed. Elledici, Leumann (Torino), 1998, ed. a două, 32 p..
S. SCANNERINI, Mirra,aloe,pollini e
altre tracce, Ed. Elledici, Leumann(Torino), 1998, ed. a două, 63 p.
Situl Internet http://www.sindone.info
CUPRINS
[4] Măsurile sunt variabile datorită întinderii diferite ( vezi G. GHIBERTI, Sindone le immagini 2002/ Shroud images,
Ed. ODPF, Torino, 2002, n.20.
[5] De fapt aspectul Giulgiului a fost ameliorat prin intervenţia de
specialitate, gândită deja din anul 1978, dar efectuată abia în anul 2002,
stimulată de câtre Părintele Rinaldi (sdb) şi de către prof. Alan Adler. S-au
scos recondiţionările făcute de către surorile Clarise în anul 1534, resturile
de carbon, şi impurităţile adunate în timpul secolelor. Giulgiul reînnoit a
fost apoi cusut pe altă pânză de Olandă.
(vezi G. GHIBERTI, op.cit., nn.1-21 şi
aici p 23.)
[6] Arh.
IOAN ROBU, Ghimpele din coroana de spini a Mântuitorului: „Actualitatea creştină”, Publicaţie a Arhiepiscopiei Romano
Catolice de Bucureşti, anul XVIII, nr.9/2007, pp. 20-21.
[7] L. BONORA, Sindone e Scienza.
Storia mistero ricerca, „Grupul Biblic Astori”, Mogliano Veneto Tv. Italia,1998,
p. 10.
[8] Ibidem, p. 13.
[9] Ibidem, pp. 13-14.
[11] L. BONORA, Sindone e Scienza. Storia
mistero ricerca, „Grupul Biblic Astori”, Mogliano Veneto Tv. Italia,1998,
p. 16
[14] L. BONORA, Sindone e scienza, pp. 8-16. 17-23.
[21] MARIO MORRA, La
Sindone e gli
oggetti di devozione popolare, il Bollettino
Salesiano - supliment, iulie-august 2000, p. 19.
[24] G. GHIMBERTI, Sindone e spiritualită:
Bollettino Salesiano - supliment, iulie-august 2000, p. 21.
[28] L. BONORA, Sindone
e Scienza, op. cit., pp. 23-26.
[29] L. BONORA, Sindone
e Scienza, op. cit. , pp. 46-57.
[32] M. MORRA, La Sindone e gli oggetti di devozione popolare: Bollettino
Salesiano - supliment, iulie-august 2000,
p. 19.
[36] Rugăciunea atribuită sfintei Brigitta Patronă a Europei.
(Vezi: Liturgia orelor, Iaşi 2003, vol. 3, pp.1449-1451)
[38] C. DUMEA, Cuvintele de pe urmă rostite de Cristos pe cruce, „Sapientia”,
Iaşi, 2001, pp. 23-24.
[39] CARMINE DI SANTE, Passione: Note di Pastorale Giovanile, LDC,1
ianuarie 2006, anul XL, pp. 42-43.
[46] Luigi Fossati, „In principio fu
Noguier” în Bolletino Salesiano, luglio agosto 2000, - supplemento al n. 7 -
anno CXXIV, p. 6.
[47]vezi: L’Osseratore Romano, Ed. septimanal, n.
23(1.435), 6 iunie 2008, pp. 1, 4.